Jucați-vă cu focul!

Trei aniversări… nucleare. Sau să le spunem comemorări? Oricum, lumea are îngrijorător de scurtă ținere de minte – le-a și uitat. Acum zece ani, în 2007, Coreea de Nord s-a angajat să desființeze în termen de trei luni instalațiile de producție nucleară de la Yongbyon. Primind drept consolare de la SUA un „ajutor energetic” echivalând cu 50.000 de tone de petrol (a urmat un ajutor alimentar de zece ori mai mare – 500.000 de tone). Sfântă naivitate și credulitate americană! Phenianul a „servit” ce i s-a oferit și și-a văzut în continuare de treabă, utilizând combustibilul primit inclusiv pentru producerea energiei electrice necesare reactoarelor nucleare. Iar acum, Coreea de Nord anunță, fie și realmente comic, că-i capabilă „să transforme America într-o grămadă de cenușă”. Președintele Kim Jong-un: „teritoriul continental al SUA este în raza noastră de acțiune”. I-auzi! Măi, să fie!
Tot acum un deceniu, în 2007, președintele iranian Ahmedinajab anunța „începerea producției de combustibil nuclear la scară semiindustrială”, după ce cu 50 de ani înainte, în 1957, intra în funcțiune primul reactor iranian. Furnizat de americani! Hai să dăm mână cu mână: toate marile puteri s-au coalizat pentru a crea și dezvolta capacitățile nucleare ale Teheranului: SUA a oferit reactorul, rușii au trimis specialiștii, chinezii, planurile instalației de conversie. Și Israelul a avut într-o vreme o suavă perioadă de colaborare cu iranienii. Toată „lumea bună” s-a simțit datoare să pună umărul (planeta e-nsetată de benzină!), deși de la bun început a existat suspiciunea mai mult decât rezonabilă că o țară ce literalmente plutește de un ocean de petrol n-are de ce să întreprindă enorme eforturi, nu numai financiare, ci și (mai ales) diplomatice, pentru construirea unei centrale electrice atomice.
După care, repede, s-a ajuns ca numai în patru ani ONU să emită șase Rezoluții de sancționare a Iranului pentru nerespectarea obligațiilor asumate prin convenții și angajamente. Care rezoluții, evident, n-au rezolvat în nici un chip fondul chestiunii. Zece ani, cincizeci de ani fără vreun rezultat major! Iar generalii iranieni nu se mai sfiiesc acum să vorbească deschis despre țelurile militare ale Teheranului. Firouzabadi evocă „dezvoltarea unui produs experimental capabil să fie utilizat împotriva Israelului și Statelor Unite”, iar Mogghadam anunță „un program secret privitor la rachete balistice intercontinentale”.
Aceeași „lume bună”, acum net divizată în funcție de interese, este intens preocupată fie de stăvilirea, fie de protejarea efortului nuclear iranian. Strategii israelieni se zice că au pus la punct detaliile unei lovituri preventive directe până nu-i prea târziu. Dincolo de totala bulversare a relațiilor internaționale, cu consecințe absolut imprevizibile, rămân în discuție chestiunile pur tehnice. Complexul de la Furdu, centrul de producție al programului de îmbogățirea a uraniului, este îngropat sub 70 de metri de stâncă. Cu bombe GBU-28, dacă toate avioanele F-16 și-ar atinge ținta, s-ar putea doar bloca cele două intrări de sub munte. Instalațiile rămân, refacerea accesului este posibilă, n-ar rezulta decât o oarecare întârziere a programului și atât. Dar mai sunt sumedenie de alte obiective (Isfahan, Arak, Natanz, Parchin – de n-or fi și altele, încă neidentificate), risipite în tot Iranul, greu de presupus o totală anihilare. Previziunile cele mai optimiste vorbesc despre posibilitatea scoaterii din funcțiune a instalațiilor pe durata unei întregi generații, dar decizia este extrem de greu de luat, mai ales după amenințările directe ale Rusiei și după eternele îndemnuri la „reținere și moderație” emise de Beijing… Trump se dă și el mare, amenințând deschis Phenianul, numai că n-o să facă pasul decisiv fără consimțământul rușilor și chinezilor – mai mult decât improbabile. Săptămâna trecută Pentagonul a vorbit despre „opțiuni de răspuns militar”, posibile numai dacă se iau în calcul reacțiile imprevizibile, umorale și greu controlabile ale președintelui SUA.
Am evocat câteva pagini din odiseea nucleară a veacului XXI pentru simplul motiv că parcurgerea complicatelor scenarii evocă în bună măsură cele întâmplate în preajma declanșării războiului mondial. Și atunci Hitler a semnat, formal, convenții și tratate, și atunci au fost ignorate, și atunci au șiroit îndemnurile la „moderație și reținere”. Rezultatele se cunosc.
Iar acum, omenirea se joacă cu focul!