Jos parcă e mai aprins

Pare a fi programat: de câțiva ani, pe vremea asta, de parcă nu mi-ar ajunge emoțiile, suferințele și (mai rar) bucuriile pe care mi le aduc Real Madrid sau Ronnie O’Sullivan, mai am de suferit și cu Botoșaniul, nu pe bază de vecinătate geografică, ori de pescuit șalăi pe Prut, ci, desigur, tot din cauza fotbalului. Anul trecut mi-am spus că a fost ultimul în care FC Botoșani se joacă cu nervii și cu inimile suporterilor (ajunse adesea în prag de infarct) și că după salvarea aceea aproape miraculoasă, noul sezon va oferi o altă echipă, nu în privința componenței lotului (unul chiar bun, și atunci, și acum), ci a abordării cu mai mult nerv, cu altă atitudine, a etapelor de campionat. În loc de asta, am avut parte de încă un sezon în care fazele entuziasmante și golurile de excepție au alternat cu evoluții letargice, în dorul lelii, de parcă unii dintre jucători evoluau sub amenințarea cu ceva: cu glonțul, cu deportarea, cu vânzarea la vreo echipă din județ… Și anul trecut, și în actualul campionat, favoritul meu a fost Florescu, pe care îl vedeam acum vreo doi ani ca fiind posibilul „cap limpede” de la mijlocul terenului, chiar și la echipa reprezentativă… În loc de asta, Florescu a ales să se haiducească în februarie anul acesta, semnând un contract cu o echipă de care sunt absolut sigur că nimeni dintre dumneavoastră n-a auzit până în acel moment: Yelinay Semey! Cum, de unde? Din Kazahstan, nu era limpede!? În acest moment, cu două etape înaintea finalului, FC Botoșani ar fi putut fi salvată dacă în ultima etapă, în ultima secundă, un împiedicat de import (nu pot să spun „un negru”, că mă trage de urechi CNCD!) n-ar fi tras ca un idiot penalty-ul. E clar că la retrogradare lupta e mai aprinsă decât în play-off. Și sper că Botoșaniul să supraviețuiască încă o dată.