Johan Cruijff, regele alb

Îmi propusesem să scriu despre România-Lituania, numai că vestea plecării marelui Cruijff mi-a adus aminte de cineva care n-a așteptat acest moment ca să-l elogieze. Iată ce apărea pe print în revista Pronostic Sportiv, la sfârșitul lui august 2011, sub semnătura lui Răzvan Banciu:
Născut în 25 aprilie 1947, Hendrik Johannes Cruijff este considerat de majoritatea specialiștilor drept cel mai important jucător european al secolului trecut și unul dintre cei mai de seamă precursori ai fotbalului modern. Lui, ca dirijor din teren și antrenorului Rinus Michels li se datorează conceptul de „fotbal total” (rotația jucătorilor în teren fără a se ține cont de posturi, dezideratul de bază fiind păstrarea unei structuri elastice prestabilite), iar prima echipă care a dovedit superioritatea sistemului nu a fost alta decat Ajax, triplă câștigătoare de Cupa Campionilor, în 1971 (2-0 cu Panathinaikos), ’72 (2-0 cu Inter, ambele goluri Cruijff) și ’73, 1-0 cu Juventus.
Perioada Ajax este de altfel cea mai prolifică din cariera sa de jucător. Ajuns la club la vârsta de 10 ani, și-a facut debutul în echipa mare în 1964 și de numele său se leagă cele șase campionate și patru cupe ale Olandei cucerite până în vara lui 1973, anul transferului său la Barcelona, contra unei sume estimate la 2 milioane de dolari. Cei cinci ani petrecuți aici nu i-au adus decât un titlu și o Cupă a Spaniei, dar să nu uităm că era perioada supremației Realului. Urmează trei ani în America, la Los Angeles Aztecs și Washington Diplomats, într-un fotbal care încă se căuta, apoi jumătate de sezon în Segunda Division, la Levante, reîntoarcerea la Ajax în 1981 coincizand cu încă două titluri de campioană și o Cupă a Olandei. Cunoscut ca frondeur și cu o personalitate pregnantă, răspunsul său la decizia lăncierilor de a nu-i mai prelungi contractul este dur și la obiect: semnează cu rivala Feyenoord, cu care reușește în 1984 (an în care se și retrage) eventul campionat-cupă.
De numele lui Cruijff se leagă și performanțele „portocalei mecanice” în deceniul opt, de referință fiind finala campionatului Mondial din 1974, pierdută cu 1-2 în fața Germaniei Federale, unde suplețea olandeză a fost învinsă în cele din urmă de forța tripletei Beckenbauer, Overath, Uli Hoeness și de viclenia lui Gerd Muller. Are o contribuție însemnată și la calificarea Olandei la mondialul argentinian, dar, ca de atâtea alte ori în cariera sa, găsește un motiv politic, faptul că în Argentina era dictatură militară (în 1973 refuzul său de a semna cu Real Madrid s-a datorat legăturii dintre clubul madrilen și generalul Franco) și se retrage de la echipa națională.
Fotbalul pierduse un mare jucător, dar avea să câștige în scurt timp un mare antrenor. Ucenicia și-o face, evident, la Ajax, cu două Cupe ale Olandei și o Cupă UEFA în 1987 (1-0 cu Lokomotiv Leipzig), după care în 1998 se mută la Barcelona, cu care câștigă nu mai puțin de 11 trofee, dintre care patru campionate, Cupa UEFA în 1989 și Cupa Campionilor în 1992, ambele în finale cu Sampdoria. Regretul său cel mai mare îl constituie finala pierdută în 1994, 0-4 cu AC Milan (Rijkaard și Van Basten îi fuseseră elevi la Ajax), cand Barcelona pornea mare favorită, dar talpa nesancționată a lui Savicevic la Sergi a dus la primul gol și de acolo spre dezastru. Problemele de sănătate îl determină să renunțe în 1996 la cariera de antrenor, rămâne însă o autoritate în domeniu și un personaj exponențial în special pentru clubul catalan, demnul urmaș al generației rebele a Ajaxului anilor ’80.
PS: Personaj carismatic și spiritual, Cruijff este părintele unei serii întregi de butade. Una dintre ele ni s-a părut deosebită: „dacă doream să înțelegi, ți-aș fi explicat mai bine…”