Joaca de-a parteneriatul

De secole bune, Franța a jucat o carte importantă în ceea ce privește politica globală. Interesele imperiale, expansioniste ale hexagonului au fost cele care au determinat mișcări masive, din punctul de vedere al capitalului, al resurselor și al persoanelor, pe teritoriul european, dar și în lumea largă, dar mai ales pe continentul african. Secole la rând, Franța și-a consolidat poziția de mare putere mondială, aducând în discuție protecționismul ca principiu de negociere cu un stat terț, denumit ulterior partener, însă în majoritatea cazurilor profiturile cele mai importante rămâneau în sfera de influență franceză. În toată această perioadă s-a acumulat mult pe teritoriul continental al Franței și mai puțin în teritoriile de peste mări, francezii văzându-și liniștiți de treaba lor, construind în mai multe etape ceea ce a devenit astăzi Franța modernă. N-au existat frământări și tensiuni interne profunde (excluzând Revoluția de la 1789 și epoca Imperatorului Napoleon) și nici confruntări externe decisive (chiar și în cele două războaie mondiale din secolul trecut, Franța a știut când să cedeze – fără foarte multe pierderi – și când să își ceară drepturile de învingător). Poate din această cauză, Franța își permite în acest moment o modificare substanțială a modului în care își desfășoară relațiile internaționale, impunând noi standarde și forțând acceptarea acestora de către partenerii tradiționali. Două exemple îmi vin acum în minte, referitor la politica externă franceză, în contextul dezvoltării de noi parteneriate. În primul rând a fost episodul sosirii președintelui francez Nicolas Sarkoyz la București, în primăvara acestui an, atunci când se anunța cu emfază, semnarea unui parteneriat preferențial între statul român și cel francez. În al doilea rând, este vorba de recentul parteneriat semnat de Bulgaria și Franța, denumit foarte pompos „strategic”. Așa cum nu s-a aflat până astăzi ce presupunea parteneriatul pe care îl obținusem noi, probabil că nici despre înțelegerea franco-bulgară nu se va ști foarte mult. Doar discuții și presupuneri legate de participarea în comun pe teatre de război și cooperarea în domeniul tehnicii militare. La ce vor fi bune aceste parteneriate, în condițiile în care suntem membri de drept, cu drepturi depline ai NATO și UE? Este greu de răspuns și mai ales de înțeles. Dar dacă extragem din context, așa cum se practică adeseori, un exemplu concret poate fi edificator. Sâmbătă am revenit în țară de la Paris, cu Air France, compania cu care Tarom – operatorul aerian al statului român – are încheiat un acord strategic, făcând parte din alianța SkyTeam, alături de KLM, Allitalia și alte nume sonore ale aeronauticii mondiale. Aeronava care deservea ruta Paris (Charles de Gaulle) – București (Henri Coandă) era parcată la o distanță considerabilă de terminalul aerogării, fiind ultimul avion de pe spațiul aeroportuar. La sosirea la București, spațiul de andocare destinat Air France a fost poarta 2, probabil cea mai bună de pe aeroport. Nu știu dacă poate fi trasă o concluzie, dar cu siguranță acest exemplu nu este singular. Am sentimentul că de multe ori ne vindem prea ușor și cred prea mult în chestia cu plecatul capului, pe care sabia nu-l taie.