Jertfa Mântuitorului și jertfa pelerinilor

Pelerinajele anuale cu un număr însemnat de participanți sunt printre subiectele de pe agenda publică care redeschid dezbaterea despre raportul dintre divinitate și umanitate (independent de reprezentările teologice de tip monoteist, panteist etc.) sau sacru și profan (în termenii lui Mircea Eliade) și, mai curent, dintre religie și societate. Inspirați de evlavia pentru sfinți și trupurile sfințite ale acestora, membrii Bisericii, clerici și mireni, deopotrivă, manifestă și (re)descoperă taina călătoriei cu Dumnezeu prin mijlocirea celor sărbătoriți, într-un praznic extins, care copleșește liturgic timpul și spațiul (în spirit pascal, ziua de prăznuire se multiplică și locașul sfânt se deschide prin procesiuni și slujbe desfășurate extra muros). Pentru cei care privesc și analizează un astfel de fenomen exclusiv dintr-o perspectivă științifică (sociologică, antropologică, psihologică etc.) și pentru cei care propun mediatic o interpretare simplistă, în sensul peiorativ al vulgarizării, evenimentului îi este contestat, chiar refuzat, temeiul mistic și, lipsit de sens, îi este imputată inadecvarea la modernitate.
Deoarece între metodele de cercetare din domeniul sociologiei se numără și „observația participativă“ (menționată recent în legătură cu pelerinajul religios într-unul dintre articolele săptămânalului Lumina de Duminică), nu se poate pune problema incompatibilității dintre demersul științific și fenomenul religios. Este adevărat că, pentru această metodă, evlavia nu este un criteriu de studiu, chiar dacă presupune implicarea și interacțiunea cu subiecții. Este de sesizat, mai degrabă, o rezistență asumată la ceea ce, mai precis, la Cel care Se comunică dincolo de ceea ce este vizibil pe parcursul pelerinajului, o rezistență susținută sau întreținută ideologic, nu științific, și legitimată mediatic prin prezentarea unilaterală a unui singur aspect cu privire la eveniment. Cine urmărește știrile în audio-video și în presa scrisă, aproape fără nuanțe editoriale, află că, deși pelerinajul este o aglomerație de oameni care suferă contuzii sau fracturi și lipotimii, provocând incendii, este un eveniment profitabil (sumele strânse din donațiile pelerinilor, odată anunțate transparent de reprezentanții centrelor eparhiale organizatoare sunt supralicitate prin comparații forțate).
Raportând această abordare fie și numai la timpul petrecut de pelerini pentru întâlnirea cu icoanele și relicvele sfinților, este evidentă insensibilitatea față de orice tip de jertfă, mai cu seamă față de cea a Mântuitorului, o frustrare catalogată de Sfântul Apostol Pavel în cuvinte tari (1 Corinteni 1, 23). În pofida faptului că motivele invocate de o serie dintre pelerini trădează o justificare utilitaristă a gestului lor – i.e. stau la rând pentru a avea cât mai mult și cât mai multe în ordine materială -, totuși intervalul de timp sacrificat este imens față de tipul dorințelor; în așa măsură încât nici măcar disperarea nu poate fi definitorie pentru natura efortului.
Dimpotrivă, este vorba despre o experiență ascetico-mistică intensificată, menită să convertească nevoia inițială de contact cu icoanele și relicvele sfinților. Acest sentiment câteodată impersonalist și individualist situat la limita magicului este direcționat către descoperirea credinței ca întâlnire și comuniune, mijlocită de sfinți, cu Dumnezeu și cu ceilalți fii ai Părintelui ceresc, după înțelepciunea smereniei care era în Iisus Hristos și a fost manifestată prin Întrupare și Preaslăvirea pe Cruce, în Înviere și Înălțare pentru mântuirea întregii creații (Filipeni 2, 5-10).
Pelerinajul este, astfel, un semn al asumării și al interiorizării cuvântului crucii lui Hristos, care arată că ceea ce în aparență este desconsiderat revelează și împărtășește puterea lui Dumnezeu. Răbdarea unită cu rugăciunea pe întreaga perioadă a pelerinajului leagă efortul ascetic condensat de experiența jertfei Fiului lui Dumnezeu întrupat.
Mai departe, legătura tainică trimite către necesitatea situării viețuirii creștine în cadrele unui martiriu spiritual. În Omilia la cei patruzeci de martiri din Sevastia, Sfântul Vasile cel Mare arătă că cinstea acordată de creștini martirilor trebuie să se desăvârșească într-o transformare personală în martiri ai voinței și aceasta fără de persecuție, fără supliciu, și totuși cu posibilitatea obținerii aceleiași răsplăți ca și martirii. Anterior Părintelui capadocian, Clement Alexandrinul și Origen vorbesc despre martiriul virtuților, respectiv sacrificiul spiritual. În timp ce ultimul a văzut întreaga viață a ascetului ca un martiriu continuu realizat prin lucrări ascetice, primul vorbește despre o viețuire virtuoasă care face din jertfa sângeroasă pentru Hristos și lupta cu patimile maniere distincte, dar similare pe calea desăvârșirii (cf. Edward E. Malone, The monkandthemartyr. The monk as thesuccessor of themartyr, Washington, 1950). De aceea, asceza de tipul celui predat de cuvioși ca Sfântul Dimitrie cel Nou sau Sfânta Parascheva este mântuitoare și pilduitoare, împlinind chemarea evanghelică, pecetluită de Crucea Domnului (Marcu 8, 34) într-un martiriu al voinței.
(Pr. Nicolae-Cristian Câdă)