Jefuitorul de morminte – fragment

Îi urăsc pe toți. Cu ochii lor în care nu citești vreodată ceva. Cu fețele ale inexpresive. Cu gurile deschise și dinții gata oricând să sfâșie carne vie. Cu mersul lor împleticit. Mai ales le urăsc duhoarea. Și numărul. Sunt al naibii de mulți. Cum au reușit să înconjoare adăpostul nu știe nimeni. Ca o maree a morții. Ca o imensă meduză. De câteva zile așa se mișcă. De parcă ar fi un singur organism.
Nu e vorba de vreo inteligență colectivă cum au sugerat câțiva. E vorba doar de spațiu. Se comprimă de ziduri în încercarea de a le depăși. Sunt convins că așa cum noi le simțim mirosul, tot așa ne simt și ei. Îi urăsc naibii pentru că au așa de mult timp la dispoziție. Pentru că nu nevoie de odihnă sau de apă. Pentru că nu leșină de foame.
Mi-am luat cea mai mare țeapă din ultima vreme venind aici. Instinctul de turma m-a mânat și acum regret din toți ficații decizia de a căuta compania celor din specia mea. Mă simțeam al naibii de în siguranță cât eram în mișcare. Îl aveam pe Lord, cel care simțea mortăciunile de la kilometri distanță. Oare pe unde o fi acum? Din multe belele m-a scos patrupedul. Când am pășit în interiorul adăpostului, pur și simplu a plecat. Nu a vrut nici în ruptul capului să vină cu mine. Simțea ceva animalul. Eram terminat fizic. De încordare. De epuizare. De malnutriție și mai ales de sete. Când am găsit locul ăsta mi-am zis că e neapărat să stau câteva zile. Să mă refac. Poate găseam resurse.
Am găsit 50 de oameni. Nu la fel de descărnați ca mine, dar departe de a fi în cea mai bună formă. Aveau apă din belșug. Mâncarea era pe sponci și de aceea făceau deplasări lungi pentru a scormoni prin orașele apropiate. Stăteau de câteva luni între ziduri în speranța că situația se va remedia. Tocmai crezul ăsta îi ajuta să supraviețuiască.
Mă aflu aici de trei zile și deja simt că mă sufoc, că sunt prins într-o capcană. În a doua mea noapte ca rezident al acestei structuri au venit. Mulți. Prea mulți pentru încercări eroice. Mașinile care se află la dispoziție sunt mici. Rapide dar fragile. Au fost ranforsate cu plăci de oțel, dar asta nu le face deloc sigure. Să treci prin iadul care ne înconjoară nu e o opțiune. Nu poți strivi mii de trupuri. Cedează naibii motorul sau roțile. Și atunci să vezi bucurie. Blocat într-o cutie care în timpul zilei se încinge ca un cuptor.
Rămân două variante. Peste pământ sau pe sub el. A mai încercat cineva o variantă văzută într-un serial. Să le imite mirosul. Cu o frânghie a prins unul din morții vii. S-a uns pe tot corpul cu sângele lui, cu bucăți de carne, intestine, creieri. A făcut doar patru metri după ce a coborât de pe zid. Tâmpit film.
Pe calea aerului nu e o soluție. Ne lipsesc elicopterele sau baloanele cu heliu. E vorba despre o sută de metri. Atât se întinde ciuma asta. Dacă reușim să săpăm pe sub ei, avem o șansă. Se mișcă lent. Înainte de plecare vom deschide porțile și vom da drumul la orice mașinărie care poate face zgomot. Îi vom atrage înăuntru, dându-le ocupație. În timp ce noi o vom șterge fără să fim văzuți. Adevărata bătălie va începe atunci când vom ieși. Dacă vom ieși.
***
50 de oameni motivați de disperare reprezintă o adevărată forță. Chiar în condiții de viață la limita scorbutului. Munca a fost grea. Fiecare metru de tunel trebuia securizat cumva. S-au folosit bârne de lemn, panouri de oțel, bucăți de mașini. Tot ce s-a găsit la îndemână. Tot acest efort a consumat dramatic rezervele de apă și hrană, și așa raționalizate la maxim.
Am scos puțina benzină care se mai găsea și am făcut câteva zeci de cocktailuri Molotov. Cinci dintre noi s-au urcat pe ziduri, în punctul diametral opus tunelului. A început o mare combustie. Trupurile se aprindeau unele de la altele. Duhoarea e insuportabilă. Cât de multe poate suporta ființa umană. Și de cât de multe e capabilă ca să supraviețuiască.
Au plecat primii zece. Cei mai în formă. Cei care aveau forța și priceperea de a străpunge pământul pentru a crea o ieșire. Planul era să încercăm să ajungem în oraș. Asta înseamnă 10 kilometri de mers prin liniștea iadului. Punctul de întâlnire, fostul sediu al televiziunii locale. O clădire înaltă. Cu uși care puteau fi securizate eficient. Ce va urma apoi, nu aveam de unde să știm. Moarte și disperare. Ingredientele vieții de zi cu zi.
Am plecat cu al doilea grup în momentul în care i-am văzut pe primii ieșind. În adăpost a început gălăgia. Planul a funcționat. Să stai ca într-o cușcă așteptând dinții morții nu e o opțiune vreodată. Indiferent ce spuneau documentarele și serialele de pe vremuri. Singurul lucru adevărat din tot ceea ce prezentau este faptul că unica modalitate de a-i ucide într-o confruntare corp la corp e găurirea creierului. Din experiența mea de până acum pe tărâmul vieții fără puls, tot un tanc e cea mai eficientă armă. Dar de unde naiba să fac rost de unul?
Ieșim. E cald al naibii. Suntem deshidratați. Înfometați. Storși. Înfricoșați. Avem un avantaj. Nu ne-au simțit. Sunt prea ocupați cu zgomotul care vine de după ziduri. Ne îndreptăm spre oraș. N-am vorbit clar între noi, dar știm că fiecare e pe cont propriu. Am un rucsac cu un litru de apă, câteva haine și două brichete. În mâini am un cuțit al naibii de tăios și solid. Sunt în elementul meu. N-am de gând să mă duc la punctul de întâlnire. Am de căutat un tanc.
***
Orașul e sinistru. Liniștea e deplină. Mă deplasez încet. Sunt foarte atent la ceea ce e în jur. Evit orice stradă îngustă. Nu am curaj să merg pe aleile dintre blocuri. Mă gândesc la virusul ăsta care a aruncat lumea în haos. Sunt sigur că afectează orice ființă vie, așa că sunt nevoit să fiu foarte prudent. O înțepătură de păianjen sau o zgârietură de pisică m-ar transforma într-o carcasă.
Îi văd imediat. Sunt doi. Se mișcă lent, abia târându-și picioarele. Fața unuia e pe jumătate smulsă. Celălalt are intestinele atârnând. Nu mă mai impresionează de mult. Nici măcar impulsul de a le pune capăt suferinței nu-l mai am. Îi evit, ascunzându-mă într-o scară de bloc. Trec. Partea bună a acestei agonii planetare e faptul că nu mai contează timpul măsurat artificial. Doar ceasul biologic mai funcționează acum. Și acesta în puține exemplare.
Ies pe stradă în căutarea unor oportunități. Stomacul mi s-a lipit de coloană. Când totul în jur e doar un mare cimitir, te transformi în jefuitor de morminte. Adrenalina împreună cu foamea îmi toarnă energie în vene. Intru din nou în bloc. Încerc ușile de la parter. Am noroc. Două sunt încuiate. Sigur găsesc ceva înăuntru. Cu mânerul cuțitului bat în tocul uneia. Ascult. Niciun zgomot. Nu voi avea surprize. Fac mental planul apartamentelor. Ies din bloc și reperez geamurile. Sunt mai ușor de spart decât ușile.
Zahăr. Biscuiți. Câteva folii de antiinflamatoare și o cutie de antibiotice. Frumoasă viața la oraș, nu?