Je suis Udrea!

Mie-mi place Udrea! Credeți ce poftiți, îmi place și gata! Chiar o admir! Cu cât aflu mai multe, mi-e mai dragă și crește în prețuirea subsemnatului. Toate amănuntele biografice menite s-o discrediteze, în ochii mei o ridică, dovedind că în România, tărâmul tuturor posibilităților, oricine, venit de oriunde, poate învârti pe degete ditamai țara, dacă-i înzestrat cu ceva istețime, cu nuri și cu harul combinațiilor asezonat cu un strop de șansă și tupeu cât cuprinde. Performanța rămâne performanță! Ce dacă-i fiică de taxatoare și șofer pe autobuzul 7 la Buzău? Modestia originii îi amplifică meritele și-i furnizează simpatia visătoare a nerealizaților. Și dac-ar fi de etnie romă, așa cum afirmă Mădălin Voicu, ce-i? La Hașdeu, în „Răzvan și Vidra”, țiganul n-ajunge domn? Iar Udrea s-a ridicat până-n pragul Președinției! „Orice pai în astă lume / Trebui s-aibă vreo ursită, o țintă, vrun scop anume / La care-i dator să meargă de vântul sorții împins” (din „Răzvan și Vidra”).
Bătea vântul, nu bătea, Lenunța și-a întins toate pânzele, să prindă orice urmă de adiere. Ce dacă, după cum spun răutăcioșii, invidioșii și negativiștii, Lenuța ar fi avut o adolescență mult prea zburdalnică, în stare s-o aducă în atenția Miliției de Moravuri din Buzău? Încă o dovadă că, oricât de jos pornit, drumul către culmi îl poate oricine cuteza și parcurge în țara lui Papură Vodă. Vodă însuși, rămas cu ochii în soare, devenind din despot, slugă: „Să nu te blesteme cineva / Stăpân femeie să ai!” („Răzvan și Vidra”). La cârmă aflându-se marinarul, e de-nțeles că, după luni seci de îndelungă hălăduire pe mare, când ajunge într-un port se repede direct la „bibliotecă” (așa-i zice el stabilimentului cu felinar roșu), căutând femeia cum o fi, muiere (de la lat. „mulier”) să fie. Lenuța nu rupe gura târgului, e-o frumusețe comună; sunt sigur că există 216.322 de românce mult mai apetisante – dar nu erau pe cheu când a acostat corabia. Și dac-ar fi fost, tot degeaba: nu s-ar fi stabilit acordul fin, n-aveau șarmul, istețimea, sex-appeal-ul și, mai ales, lipsa de prejudecăți a Elenei din Pleșcoi.
Mă-ntrebam, la vremea facerii și desfacerii de guverne, cum de cade mereu în picioare ca un Hopa-Mitică eternul ministru al Justiției Predoiu. Aflu abia acum: i-a fost, în copilărie, riveran (cum spun polițiștii) pe ulița Lenuței. Se jucau în colb amândoi. De-ajuns pentru o strălucită carieră politică românească! Și mai văd că apare încă un rom în ecuația puterii: Dorin Cocoș. Cândva simplu bișnițar, pe urmă… Pe urmă, ce? Nimic! Nici urmă de funcție în stat – om de decizie în același stat! Tot Lenuța furnizându-i putere din prea-plinul personal. După care se pare că i-a învârtoșat și pe Varujan Vosganian, Paul Păcuraru, Sebastian Vlădescu, S.O. Vântu, C.P. Tăriceanu, Dinu Patriciu, Theodor Stolojan, Cezar Preda, Cristian Poteraș, Florin Popescu, Gabriel Oprea, Ștefan Susai – departe de a fi completă, lista rămâne deschisă. Trudă multă, contează rezultatul: Elena absorbea putere din ființa celui mai puternic om în stat, spre a o redistribui generos stagiarilor avizi de putirință mioritică. „Dânsa-i fermecătoare cu farmecele sale / Are putere pe oricine să întunece, să înșale / Să-i ia văzul, să-l orbească, să facă noaptea amiaz” („Răzvan și Vidra”).
Oricum, Elena nu-i de hulit, ci de admirat: ați văzut cum scrie, precum un proaspăt alfabetizat, iat-o profesor universitar; ați văzut cât de bine îl cunoaște pe președintele Norvegiei, iat-o expertă în geopolitică și licențiată NATO! Și totul datorită dependenței marinarului de drogul Udrea! „Mi-l mișcă și mi-l întoarce fără preget / Și la dreapta, și la stânga, nu cu mâna, doar c-un deget!” („Răzvan și Vidra”). Să concedem că femeia-comisar este întâi de admirat și abia după aceea de condamnat. Ne-a încălecat pe toți, a jucat pe degete o țară – ceea ce nu-i la îndemâna oricui. S-a priceput să convertească în putere slăbiciunea celui cu adevărat puternic, întreținând cu premeditare echivocul privind natura relațiilor ei cu Băsescu. Culmea ar fi ca marinarul nici să nu se fi dedulcit din farmecele prezidențiabilei – ceea ce, la urma urmei, n-ar schimba nimic, fiindcă influența dominatoare nu-i obligatoriu să se întemeieze pe relația de alcov, cât pe complexele marinarului ce visează nopți și zile misterioasa și unica sirenă făcându-i cu ochiul din adâncul valului. Cu sau fără coadă de pește, Femeia (cu F mare), dacă s-ar fi priceput să păstreze măsura și să nu-și bage mâinile chiar până la cot în visteria țării, greu ar fi fost de clintit din brazda cheală a politicii românești! S-o admirăm: ce nu se poate, când totul se poate? Toată prețuirea pentru Elena Udrea, care a repus convingător pe tapet lecția învățată de la Băsescu „dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau”, aducând-o în pragul perfecțiunii. Je suis Udrea!