Je ne suis pas Manikenpiss

Am senzația că trăim într-o lume pentru care nu suntem pregătiți. De fapt, cred că niciodată n-am fost pregătiți pentru agresiuni, fie c-au venit hunii, romanii, turcii, nemții sau rușii. Doar că una e să otrăvești fântânile și să te ascunzi în pădure și alta e să trăiești în cea mai civilizată regiune de pe glob și să te trezești sfârtecat de o bombă în drum spre birou. Și nu ca excepție, pentru că din 2001 răzlețul atentat terorist, cândva posibil doar în lumea a treia, a făcut pui și cu fiecare în parte a răspândit teroare. După New York, au urmat Madrid, Londra, Moscova, Paris și iar Paris, Ankara, pe care unii nici n-o trec pe lista care contează, iar acum Bruxelles. Scenariul se repetă, reacțiile se repetă și disperarea crește. E prea repede să putem spune dacă autoritățile vor face de data aceasta ce e mai bine pentru noi toți. Cel mai probabil că nu. Spre deosebire de precedentele atentate care au animat mediul online până la isterie, cele de la Bruxelles au adus și multă tăcere. Suspect de multă tăcere, care s-ar putea explica tocmai printr-un punct terminus, dincolo de care nu se mai poate. Asta nu înseamnă că și liderii europeni văd astfel lucrurile și decid ca atare. În așteptarea lor, europenii au reacționat totuși. Unii decent, alții penibil. Inerentul „Je suis Belge” după modelul parizian a apărut pe rețelele de socializare instantaneu, la fel culorile drapelului belgian, fără a realiza că indignarea virtuală nu ajută la nimic. Iar pentru că Bruxellesul nu are un Tour Eiffel, cei mai puțin inspirați s-au gândit să facă uz de simbolul capitalei belgiene. Nu ciocolata, ci Manikenpiss, băiețelul dezgolit care se ușurează într-o fântână, potrivit, de altfel, pentru un magnet de frigider ca suvenir, dar absolut penibil pentru un simbol ca protest împotriva actelor teroriste. Mă-ntreb cum s-or fi simțit ei, teroriștii, când au văzut cum le bat europenii obrazul cu finețe și rafinament, cum l-au desenat ei ca pamflet pe Manikenpiss care în loc de fântână țintește dinamita. N-or să mai scoată ochii din nisip de jenă încă vreo câteva luni, până la următorul atentat. Și dacă rușinea asta nu le-o fi de-ajuns, atunci să-l privească pe adolescentul care și-a luat violoncelul ca răspuns la zgomotul exploziilor și a cântat până la lacrimi. Până la urmă, penibil sau nu, fiecare poate să reacționeze cum crede de cuviință, cu atât mai mult când e vorba de indivizi. Când însă luăm în discuții state, politici, lucrurile se schimbă. Politicile duse zeci de ani de marile puteri europene, bazate pe un sentiment de vinovăție pe care-l au vizavi de populația din fostele lor colonii, au dus la exacerbarea noțiunii de corectitudine politică. Încurajarea neintegrării minoritarilor, statutul lor social și sărăcia i-au adus și ne-au adus astăzi, aici. Suntem încă, sper, pe un tărâm liber, atât de liber încât am început să ne facem singuri rău. Avem nevoie de un reset!