J.D. Salinger, un erou al debarcării din Normandia

Vorbeam săptămâna trecută despre cât de neisprăviți sunt scriitorii români de vârf, amintindu-i pe regretabilii Manolescu, Vosganian, Cărtărescu și Vișniec. Patru rable literare a căror întreținere – mai ales cartea verde, cea care dă acces pe drumurile europene – costă statul românesc mulți bani.
Marii scriitori – cei adevărați – nu sunt niște profitori ai banului public. Marii scriitori ies în evidență prin coloană și fibră. Sunt oameni curajoși, se opun dictaturilor, iau poziție. În cazuri excepționale, stau, ca Dostoievski, în fața plutonului de execuție. Iar câțiva dintre ei au fost chiar eroi.
Din această ultimă categorie îl pomenesc azi pe admirabilul J.D. Salinger. Îl știm foarte bine. Opera lui de bază – romanul „De veghe în lanul de secară” – este cartea de căpătâi pentru cititori de toate naționalitățile și rasele. Câți dintre noi nu s-au regăsit în personajul său, adolescentul nonconformist Holden Caulfield?
Și pentru mine „De veghe în lanul de secară” este între cărțile pe care le-aș lua în sacoșă la deportarea pe Lună. Dar și volumul „Nouă povestiri” îmi place la nebunie. Căci orice prozator adevărat scrie – precum compozitorii – și simfonii, dar și sonate.
Într-una dintre aceste scurte proze – intitulată „Pentru Esmé, cu dragoste și abjecție” – îl regăsim pe Salinger soldat, în anul 1944, antrenându-se în Anglia pentru debarcarea din Normandia.
Căci Salinger a făcut parte din trupele americane care au intrat în Europa pârlită de Hitler. Pe celebra „plajă Utah”, sub o grindină de gloanțe, Salinger a început, alături de camarazii săi, lupta pentru valorile democrației. A scris istoria.
De acolo i s-au și tras depresiile care l-au chinuit mai târziu. Tot de acolo, însingurarea progresivă. Căci Salinger s-a retras încetul cu încetul din viața publică, până a dispărut cu totul.
Poate fi el comparat cu pițiponcul Cărtărescu?