Jane Hawking: „Dragostea are 11 dimensiuni”

Într-o fotografie de la nunta lui Jane Wilde cu Stephen Hawking, petrecută la Cambridge în vara anului 1965, tânărul fizician (avea 23 de ani) stă în picioare, la brațul miresei, sprijinindu-se ușor într-un baston. Fusese deja diagnosticat cu o boală neurologică degenerativă căreia i se prezisese apropiatul deznodământ fatal. În anii următori, maladia lui Stephen Hawking progresează aproape în același ritm cu faima sa ca om de știință: mai întâi a fost nevoit să recurgă la un scaun cu rotile, apoi își pierde definitiv vocea (imaginea genialului cosmolog paralizat, care vorbește prin intermediul unui computer, e binecunoscută).
Jane crede că iubirea o va ajuta să depășească orice dificultate
Deși a fost avertizată de la bun început asupra gravității bolii soțului ei, Jane crede că iubirea o va ajuta să depășească orice dificultate. Naște trei copii, îl îngrijește multă vreme aproape singură pe Stephen și renunță la orice carieră proprie. Cu trecerea timpului, dragostea ei se amestecă tot mai mult cu compasiunea. E infinit de mândră de succesele științifice ale lui Stephen, ceea ce n-o împiedică să-i vadă cu luciditate defectele. Se străduiește să-i sprijine cariera și să-i fie mereu loială. E conștientă că are sentimente materne față de soțul ei cel chinuit de boală și adesea speriat ca un copil. După cum are și resentimente. Dar asta nu înseamnă că l-ar putea părăsi vreodată.
Până la urmă, dragostea cu multe fațete a lui Jane n-a fost de ajuns.
Celebru și bogat în urma milioanelor de exemplare vândute ale cărții sale de popularizare a cosmologiei „Scurtă istorie a timpului”, Stephen Hawking cade sub influența și farmecele uneia dintre infirmierele echipei medicale care-l asistă permanent. Își părăsește familia și după o vreme divorțează de Jane.
„Lipsa de comunicare devenise o forță care ne înstrăina…”
„Din punct de vedere intelectual – scrie Jane – Stephen era un gigant, care insista mereu asupra infailibilității sale și al cărui geniu îl voi respecta mereu; din punct de vedere fizic, era neajutorat și tot atât de dependent de mine ca și copiii noștri după naștere. Îndatoririle mele față de el erau cele ale unei mame cu un copil mic, răspunzătoare pentru fiecare aspect al îngrijirii sale, inclusiv înfățișarea – eram aproape o infirmieră…Problemele erau exacerbate de imposibilitatea de-a vorbi despre ele…Lipsa de comunicare devenise o forță care ne înstrăina, coborând între noi o barieră de suferință“.
Sursa: www.libris.ro