Dacă în toamna anului 2009, când s-a resuscitat ideea reînființării teatrului la Suceava n-ar fi ieșit de sub tipar volumul “File de teatru sucevean” (lucrare care adună, într-o sinteză concepută de prof. Alexandru Toma, mărturii despre activitatea teatrală din zonă), numele Janei Podaru ar fi rămas poate în afara razei mele de interes.
Deși sunt mulți cei care o cunosc și au lucrat cu ani în urmă alături de creatoarea și profesoara de artă decorativă și design vestimentar de la Școala de Artă Populară din Suceava, în multiplele contacte pe care le am cu lumea artistică numele Janei Podaru n-a rezonat până la apariția acestei cărți încât să-mi atragă atenția.
„Un spirit neliniștit”
Consemnarea din volumul amintit, unde Jana Podaru este nominalizată printre pictorii scenografi ai urbei, a constituit punctul de plecare a unei acțiuni de documentare care a debutat cu surpriza de-a o întâlni la Suceava chiar în ziua în care am mers la Școala de Arte “Ion Irimescu” pentru a-i da de urmă.
Jana Podaru, care de la începutul anilor ’90 s-a mutat la Brașov, se afla chiar în acea zi de toamnă (14 sept. 2010) în vizită la buna sa prietenă, artista plastică suceveană Doina Catargiu.
Nedezmințind caracteristicile zodiei sale (Pești), ai cărei nativi sfidează tot ceea ce încorsetează viața, Jana Podaru mi-a mărturisit de la bun început că este „un spirit neliniștit”.
Elixirul veșnicei tinereți
Mignonă, cu gesturi repezi care surprind interlocutorul pentru că sunt neașteptate, Jana Podaru, care arborează în permanență un zâmbet ghiduș, pare să fi găsit undeva (într-un fund de cufăr în care cotrobăia după vechi țesături deșirate, pe care le utilizează apoi ingenios în hainele ei ușchite) clondirul cu elixirul atât de râvnit al veșnicei tinereți.
Are o imaginație arborescentă, care i-a fost stârnită încă din copilărie prin lectură. “M-am trezit de mică citind – spune ea – datorită fraților mei mai mari. Le luam cărțile, le citeam și puneam apoi o mulțime de întrebări, pentru că nu puteam să-mi explic multe lucruri la vârsta aceea”.
Universul lecturii, precedat de cel al povestioarelor “pline de tâlc, haz și poante” ale mamei, i-au alimentat și i-au dezvoltat imaginația care s-a revărsat apoi în desenele sale. “Desenam mult și luam bătaie câte-odată pentru că uitam să-mi fac lecțiile, sau neglijam treburile din casă”.
O imaginație debordantă
Așa cum mărturisește Jana Podaru, care a urmat o școală tehnică, n-a avut de la-nceput posibilitatea să facă ceea ce-i place. Abia mai târziu, când a putut să frecventeze cursurile Școlii Populare de Artă, unde a fost atrasă de creația decorativă și de designul vestimentar, a simțit că-și găsește rostul.
Cu imaginația ei debordantă a realizat lucrări care puneau în valoare materiale extrem de diverse, de la lemn, sfoară și pânză de sac, la fragmente de țesături vechi, pe care le combina cu materiale textile și accesorii moderne.
După o serie de expoziții de succes s-a ivit oportunitatea ocupării unei catedre la Școala Populară de Artă din Suceava. S-a bucurat de încrederea și încurajarea directoarei de atunci, prof. Rodica Dominte, și de susținerea și aprecierea poetului Marcel Mureșeanu, care coordona activitatea cultural-artistică suceveană.
“Nu există nu pot, există nu vreau!”
A avut cursanți de toate categoriile: elevi de școală primară, liceeni, studenți, oameni cu profesii diferite care doreau să se exprime artistic.
“Veneau să creeze și să se recreeze”, își amintește ea. Deviza sub care și-a desfășurat întreaga activitate a fost și a rămas până astăzi “Nu există nu pot, există nu vreau!”.
A constatat că alături de cursanți veseli și entuziaști erau și tineri tăcuți, deprimați, frustrați, adolescenți cu care părinții nu știau ce să mai facă și nu se mai puteau înțelege. Cu răbdare, cu tact i-a determinat “să-și spună păsurile, să-și deschidă sufletul, să descopere și să facă lucruri frumoase”.
“I-am făcut să înțeleagă că cel mai important lucru în viață este să creeze ceva și i-am încurajat să creadă că pot să facă lucruri deosebite, că astfel pot să se realizeze, că pot deveni cineva…”.
“Insuflându-le încredere elevilor mei, m-am încurajat și pe mine!”
Provocarea pe care au primit-o elevii cu mult interes a fost cea de a valorifica motivele tradiționale din portul popular în creația vestimentară modernă.
“Au început toți să caute și să aducă lucruri vechi, cămăși, catrințe, brâie și să creeze piese vestimentare care să valorifice și să asimileze lucrurile din lada de zestre a bunicii”.
“Ieșirea în lume – spune Jana Podaru – cu expoziții și parade vestimentare la care cursanții își prezentau creațiile le-a oferit bucurii și satisfacții deosebite, i-a făcut să se simtă importanți și încrezători. S-au cizelat, s-au șlefuit și mulți dintre cei care la început erau tăcuți, retractili, șovăielnici, au devenit comunicativi și siguri de ei”.
“Școala însă – mărturisește concluziv Jana Podaru – a fost și pentru mine o împlinire și pot să spun acum că insuflându-le încredere elevilor mei, deschizându-le drumul în viață, m-am încurajat și pe mine!”.
Un compromis inovator între grafică și pictură, cu efecte surprinzătoare
Ca plasticiană, Jana Podaru (care își amintește că îl admira pe prof. Dimitrie Loghin, pe care-l întâlnea adeseori “pictând pe coclauri”, sau pe Mircea Hrișcă, de la care a învățat să lucreze în acuarelă) s-a exprimat deopotrivă în grafică, pictură și tapiserie.
A avut numeroase prezențe publice în expoziții organizate atât la Suceava, cât și în țară (București, Ploiești, Brașov, Bistrița, Sighișoara, Brăila Urziceni…).
Jana Podaru, “Măiastra de Suceava” – așa cum o numea unul dintre comentatorii lucrărilor sale, realiza în anii ’80 “un compromis inovator între grafică și pictură”, cu efecte surprinzătoare.
Noblețea și rafinamentul artistic al costumului popular
Jana Podaru, care în creația vestimentară se călăuzea după vorbele mamei sale (“Să fie astfel încât să nu mai aibă nimeni”) a apărut într-o zi cu o ținută care a captat atenția întregii urbe. O haină foarte elegantă, de culoare bleu-gri, pe care și-a făcut-o singură…dintr-o cergă maramureșeană din lână.
Fiecare piesă vestimentară realizată de Jana Podaru are ceva din noblețea și rafinamentul artistic al costumului popular. Materialele tradiționale, lucrurile vechi (țesături de borangic, in, lână, broderii preluate de pe catrințe, brâie și sumane, șaluri și broboade) sunt integrate și combinate pe bluze și cămăși, fuste, rochii și pardesie cu croială modernă.
Portret neschimbat
Un portret al Janei Podaru, realizat la începutul anilor ’80 de prietena sa, artista plastică Doina Catargiu, poate fi suprapus și astăzi, aproape perfect (după ce s-au scurs aproape trei decenii), peste chipul ei.
Chipul unei creatoare care susține și ne convinge (așa cum scria despre ea Constantin Caranfil, într-un text intitulat “Despre vechime și tinerețe”), “că o femeie îmbrăcată cu bun gust, fie acasă, fie pe stradă, creează o atmosferă de sărbătoare și de confort sufletesc atât sieși, cât și celor din jur, asemenea unei flori, asemenea unui copac întinerit în fiecare primăvară”.
