Izvorul Tămăduirii – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Izvorul Tămăduirii este o sărbătoare închinată Maicii Domnului, care are ca argumentare scripturistică versetele: „Că la Tine este izvorul vieții, întru lumina Ta vom vedea lumină” (Psalmii 35, 9); și „cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu […] se va face în el izvor de apă curgătoare spre viață veșnică” (Ioan 4, 14).
Sărbătoarea, care s-a generalizat abia în secolul al XI-lea, pleacă de la o întâmplare minunată, reală, după cum consemnează Nichifor Calist Xantopol, cel care, împreună cu Iosif Imnograful, a alcătuit imnele și rugăciunile acestei sărbători.
Se spune că în timpul împăratului Marcian (450-457), în secolul al V-lea, un soldat pe nume Leon Markellis, plimbându-se printr-o pădure de chiparoși și platani plantată în cinstea Maicii Domnului în afara Porții de Aur a zidurilor Constantinopolului, a întâlnit un om orb care i-a cerut puțină apă. Și pe când tânărul soldat se tot întreba de unde să-i dea apă orbului, o voce l-a îndrumat să meargă spre mijlocul pădurii, unde va găsi un izvor.
Ajuns la locul indicat, tânărul a găsit izvorul, din care i-a dat orbului apă să bea; după ce orbul a băut, același glas l-a îndemnat pe soldat să-i stropească ochii cu apă. Și deodată orbul și-a recăpătat vederea. Fusese vocea Maicii Domnului.
Tânărul prin care Maica Domnului a săvârșit minunea nu este altul decât viitorul împărat Leon cel Mare (457-474), de numele căruia se va lega prima biserică ridicată deasupra respectivului izvor.
Un secol mai târziu, împăratul Iustinian cel Mare (527-565) – după cum consemnează istoricul Procopius – a fost vindecat de un edem folosind apa aceluiași izvor. Și, ca mulțumire adusă Maicii Domnului pentru vindecarea dobândită, Iustinian a înălțat – lângă biserica construită de Leon – o altă biserică monumentală, care a fost transformată mai târziu în mănăstire.
Potrivit descrierii lui Nichifor Calist Xantopol, biserica era rectangulară, cu demisol prin care se putea ajunge la izvor, bogat împodobită cu picturi și icoane, cu intrări pe fiecare latură. Nu departe de biserică se găseau mormintele mai multor patriarhi ecumenici (Migne, P.G. 147, 73-77).
După căderea Constantinopolului (1453), Biserica „Izvorul Tămăduirii” a fost distrusă, iar materialele rezultate au fost folosite la construirea moscheii sultanului Baiazid. Din sursele istorice reiese că din tot ansamblul nu a mai rămas decât un paraclis care a fost distrus de eteriști în 1821, iar izvorul a fost acoperit.
Abia în 1833 sultanul Mehmed al II-lea le-a acordat creștinilor libertatea de a reconstrui o biserică deasupra acelui izvor; construirea noului lăcaș a început la 14 septembrie 1833 și s-a încheiat la 30 decembrie 1834. Sfințirea noului edificiu s-a săvârșit pe 2 februarie 1835 de către patriarhul ecumenic Constantin al II-lea, însoțit de doisprezece episcopi, numeroși preoți și diaconi. Dar și această biserică a fost distrusă în 1955, pe 6 septembrie, de musulmani, fiind refăcută la scurt timp.
Dincolo de această istoricitate a bisericii, teologia sărbătorii stă tăinuită în icoana praznicului, care degajă multă bucurie și mângâiere închinătorului.
Un imens potir de piatră ce se alimentează dintr-un uriaș bazin cu apă dătătoare de viață oferă vindecare celor suferinzi și bolnavi, dar și celor însetați, necăjiți și întristați. În potir stă Maica Domnului cu Pruncul în brațe, Care binecuvântează în semnul Sfintei Cruci. Fecioara cu Pruncul și fântâna indică maternitatea ei divină și spirituală. Deasupra, doi îngeri țin un pergament pe care este scris: „Fericită, tu (pentru) ceea ce porți! Fericit, Tu (pentru) ceea ce ești!” Lângă fântână stau împăratul și numeroși suferinzi care sunt stropiți cu apă sfințită.
Imaginile Maicii Domnului fără Prunc în legătură cu izvorul indică golirea de sine; rolul ei de fântână este cel de pecetluire față de revărsarea patimilor în grădina desfătărilor acestei lumi. În plus, ele subliniază predarea feciorelnică a Mariei apelor ce vor izvorî din ea și, implicit, nevinovăția ei.
Legătura dintre Vinerea Patimilor și Vinerea Izvorului Tămăduirii sau a Izvorului cel de Viață purtător arată că taina Bisericii – ca loc de vindecare, de eliberare de păcate și de suferințe – este legată de Maica Domnului care este, în mod tainic, icoana Bisericii în care se dobândește vindecarea prin harul tămăduitor, dat ei de Hristos cel răstignit și înviat.
Sărbătoarea Izvorului Tămăduirii arată că harul vindecător al lui Hristos cel răstignit și înviat se revarsă în Biserică, în Sfintele Taine și rugăciuni, în mod deosebit prin milostivirea și rugăciunile Maicii Domnului: „Lucruri minunate și uimitoare a săvârșit Stăpânul cerurilor, dintru început prin tine, cea cu totul fără prihană. Că și de sus a picurat lămurit ca o ploaie, în pântecele tău, dumnezeiască Mireasă, arătându-te pe tine izvor din care curge toată bunătatea și mulțimea de tămăduiri, izvorând din belșug faceri de bine tuturor celor ce au nevoie de întărirea sufletelor și de sănătatea trupului prin apa harului”, spune o stihiră de la Vecernia sărbătorii.
Izvorul Tămăduirii ne arată puterea Maicii Domnului de a face minuni. Și precum pe Hristos Îl numim izvor de viață și de apă vie, de nestricăciune și nemurire, tot așa slujba acestui praznic o numește pe Maica Domnului „izvor dintru care curge toată bunătatea și dintru care se revarsă tuturor binefacerile, mană cerească și izvor dumnezeiesc al Raiului, izvor plin de minuni nedeșertate”.
Dacă însă comparăm și cugetăm la cele două izvoare – Hristos și Maica Domnului – și la apa harului revărsată prin ele, observăm că avem de-a face cu aceeași apă vie, mântuitoare și vindecătoare, ce țâșnește dintr-o singură sursă – Dumnezeu; izvorul de apă nemuritoare este Hristos.
El este primul și cel mai mare dar făcut omenirii de Maica Domnului, „izvorul nestricăciunii din care a izvorât pe Hristos, apa din care ne adăpăm” (Cântarea a 3-a, Irmosul 1).
Prin curăția și jertfelnicia ei, Sfânta Fecioară Maria a făcut posibilă întruparea Fiului lui Dumnezeu ca inițiativă deplină a lui Dumnezeu. Datorită curăției, disponibilității ascultătoare și smerite, precum și darului primit și dăruit apoi lumii, Maica Domnului a devenit un izvor îmbelșugat de daruri pentru întreaga umanitate. Ea este izvorul dintru care, cum spune una din cântările praznicului, „curge toată bunătatea și dintru care se revarsă tuturor binefacerile, ca mulțime de tămăduiri, celor ce au nevoie de întărirea sufletelor și sănătate trupului prin apa harului” (Stihira Vecerniei Învierii).
Maica Domnului este tămăduitoarea sufletelor noastre. De la ea, ca dintr-un izvor pururea curgător, se revarsă bogăția binefacerilor din care se adapă credincioșii ca dintr-o fântână sau ca dintr-un izvor al darurilor: „Cine va spune puterile tale, Izvorule, care plin de minuni nedeșertate săvârșești lucruri multe și mai presus de fire, prin vindecări. O, marile daruri pe care le reverși tuturor! Că nu numai bolile cele cumplite ale celor ce aleargă la tine, cu dragoste le-ai alungat, ci și patimile cele sufletești le speli, curățindu-le, ceea ce ești cu totul fără prihană; dând deodată cu toate și mare milă.“ (Stihira Vecerniei Învierii).
Pentru noi, Maica Domnului este mereu un sprijin, o nădejde spre care țintim, bucurându-ne de ajutorul neîntârziat al ei. Vistierul bunătăților – Sfântul Duh – a dăruit-o cu bogăție din darurile Sale, pe care ea le împărtășește, cum spune una din cântările închinate ei: „Tuturor credincioșilor, dregătorilor, oamenilor din popor, celor săraci, conducătorilor, celor lipsiți și celor avuți deobște, vărsându-le, Izvorule, apa, ca pe un singur leac.” (Cântarea 3-a, Irmosul 4).
Așadar, sărbătoarea Izvorului Tămăduirii ne descoperă poziția și rolul Maicii Domnului în istoria mântuirii. Prăznuirea ei în această Săptămână Luminată întărește credința că oriunde se va propovădui Hristos cel înviat din morți va fi preamărită și cea din care El Și-a luat trup; cea care, născându-L pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, s-a făcut începutul lucrării Lui de mântuire.