Izgonirea lui Adam din Rai



„Întoarceți-vă la Mine cu toată inima, cu post, lacrimi și tânguiri! „(Ioil II,12)
Iată-ne ajunși în pragul marelui post: este ultima duminică care ne pregătește pentru nevoința postului, numită a izgonirii lui Adam și a Evei din rai. Dar pentru ce ni se amintește tocmai duminică de izgonirea lui Adam din rai? Pentru ca să ne arate nouă cât de rea este neînfrânarea de la mâncare și ce urmări grozave are păcatul lăcomiei.
Dar izgonirea lui Adam din rai mai are și alt înțeles. Sfinții noștri părinți ne spun că, după ce au fost scoși afară din rai, Adam și Eva au plâns 40 de zile la poarta raiului cu multă căință, bătându-și pieptul și făcând rugăciuni cu multă jale, ca să li se ierte păcatul și să fie iarăși primiți înăuntru. Am auzit și din cântările de la strană cum Adam se jeluia la poarta raiului și cu lacrimi amare zicea: “Vai mie, că femeia și șarpele m-au amăgit, făcându-mă să pierd fericirea raiului vai mie ce voi face, cu ce lacrimi voi plânge înaintea Ta, Ziditorule, ca să-mi dăruiești mie fericirea cea dintâi?!”
De luni intrăm în postul cel mare al sfintelor patimi. Departe, departe începe să se zărească Crucea răstignirii. Fiul lui Dumnezeu, Mielușelul cel nevinovat, voiește să se răstignească, din dragoste mare pentru salvarea noastră. De acum, Biserica, mireasa lui Hristos, își dezbracă astăzi podoabele și veșmintele strălucitoare, îndemnând pe toți fiii săi și aducându-le aminte că au sosit zilele înfrânării, ale înnoirii sufletești ale pocăinței, așa cum strigă proorocul Ioil: “Întoarceți-vă la Mine cu toată inima, cu post, lacrimi și cu tânguiri!”
Pe la sfintele mănăstiri, în aceste zile se cântă o duioasă și mișcătoare cântare, numită “La râul Babilonului!”. Este vorba de psalmul 137. Acest psalm amintește poporului evreu de soarta zbuciumată a trecutului său până în zilele noastre. Acesta, din cauza neascultării de poruncile Domnului, a fost luat și dus în grea robie între neamuri păgâne. Două au fost robiile cele mai principale: robia din Egipt, care a durat 430 de ani, și robia din Babilon, care a ținut 70 ani. Acolo au suferit mult, căci împăratul Nabucodonosor îi silea să se închine idolilor, îi punea la munci grele, iar cei care nu se supuneau erau aruncați în cuptoare aprinse cu foc, așa cum s-a întâmplat cu cei trei tineri Anania, Azarie și Misail, sau cu marele prooroc Daniil, care a fost aruncat într-o groapă cu lei.
În acest timp de grea prigoană, bieții oameni îmbătrâneau așteptând să-i scoată cineva, dar nimeni nu i-a scos din mâna cea tare a tiranului împărat. Chinuiți de dorul patriei lor, de cetatea Ierusalimului, de frumusețile Sionului unde era zidită biserica Domnului Savaot, poporul evreu se aduna pe malul unui râu care era hotarul imperiului păgân și acolo plângea cu lacrimi nemângâiate, după țara în care s-a născut și după slava Ierusalimului pierdut. Atât de întristați erau evreii, încât nimeni nu-i putea mângâia și opri din suspinul lor. Uneori se apropiau de ei boierii Babilonului acolo unde plângeau și-i rugau să le cânte din cântările Sionului, așa cum cântau ei în țara lor.
Cuprinși de multă întristare, răspundeau cu toții într-un glas: “Cum vom cânta cântarea Domnului în pământ străin?”. 70 de ani și-au amestecat lacrimile cu apele Babilonului, iar oasele le-au rămas în pământ străin pentru că mult supăraseră pe Dumnezeu. Aceasta s-a întâmplat înainte de venirea Domnului Isus Hristos, care s-a născut din Fecioara Maria, din neamul lor, ca să-i mântuiască pe ei și întreg neamul omenesc, fiindcă El era Mesia cel așteptat de proorocii lor. Dar ei n-au vrut să-L recunoască.
(pr. Visarion IUGULESCU, sursa: www.predici.cnet.ro)