Pe lângă Scripturile Sfinte, creștinul găsește „surse de inspirație” pentru o viață exemplară în Sinaxarele din cărțile bisericești de slujbe numite Mineie, în Proloage, precum și în cărțile speciale ce cuprind viețile sfinților. Desigur, aceste biografii nu sunt așezate acolo pentru a fi întocmai copiate, însă modalitatea în care sfinții au înțeles să își asume credința îi poate inspira creștinului ethos-ul unei credințe autentice.
Un caz concret în care adevărul credinței creștine se vădește, iar iluziile oferite de către credințele păgâne sunt descoperite, este acela al dărâmării idolilor. În diferite biografii sacre întâlnim cazuri în care sfinții nu mai suportă să vadă cum alți concetățeni se închină la zeități inexistente, înfățișate prin statui. De aceea decid să le distrugă, fie pe ascuns, fie în miezul zilei. Așa se întâmplă cu Sfântul Mucenic Gheorghe (prăznuit la 23 aprilie), cu Sfântul Emilian din Durostorum (18 iulie), cu Sfântul Teodor Stratilat (8 februarie) sau Pontie Romanul (5 august), toți într-un final suferind martiriul pentru pagubele produse, însă mai ales pentru faptul că după aceea – aduși la judecată – începeau să dărâme idolii prin cuvânt. Distrugerea cea mai mare pe care o făceau vechii rânduieli era însă lucrată prin propriul lor martiriu, fiindcă oamenii din jur vedeau puterea credinței și înțelegeau că în mărturisirile sfinților stă adevărul. Tocmai de aceea se spune deseori că sângele martirilor este sămânța creștinilor. Alți mucenici erau chiar mai „puternici”, fiindcă nici măcar nu aveau nevoie de ciomag sau alt instrument pentru a distruge o statuie.
De exemplu, la rugăciunile Sfântului Tirs, un martir din Helespont, prăznuit la 14 decembrie, precum și la acelea ale sfinților Carp și Papil din Tiatira, prăznuiți la 13 octombrie, idolii s-au dărâmat singuri. Este ca și cum aceste statui neînsuflețite, simboluri ale unor divinități mitice, nu au mai putut suporta întâlnirea cu harul divin coborât la rugăciune. S-ar putea spune că în acest caz demonii nu mai suportă și fug, iar materia statuilor se întoarce la starea cea dintâi. Chiar Domnul spunea că demonii sunt alungați prin post și rugăciune (Mt. 17, 21), iar în aceste cazuri sfinții exorcizează lucrurile înconjurătoare, în același fel în care Hristos vindecase odinioară pe cei demonizați.
Creștinii sunt prin viața lor o mărturisire a adevăratei credințe
Creștinii sunt mărturisitorii adevărului, ai vieții trăite exemplar în curăție și iubire, care rodesc mântuirea. Acest lucru îl mărturisește și imnograful care a alcătuit Acatistul Mântuitorului. În cel de-al șaselea icos, el exclamă: „Răsărit-a în lume luminarea adevărului Tău și s-a izgonit înșelăciunea cea diavolească, Mântuitorul nostru, că idolii nerăbdând tăria ta au căzut, iar noi dobândind mântuire, strigăm: Iisuse, adevărul cel ce izgonești înșelăciunea…”
Sfinții enumerați mai sus au trăit, fără excepție, în timpul persecuțiilor comandate de împărații romani, care considerau creștinismul o religie ce subminează puterea de stat. Însă pe la sfârșitul secolului al IV-lea, unii monahi din pustiul egiptean începuseră să se întrebe ce e de făcut, fiindcă nu mai pot muri ca martiri. Persecuțiile încetaseră, creștinismul era o religie acceptată de imperiu, ba chiar favorizată pe alocuri, prin urmare nu se mai întrevedea posibilitatea luării cununii muceniciei. Curând aceștia au înțeles însă că mucenicia nu presupune în mod obligatoriu suferința și chinurile până la moarte pentru valorile creștine, sau cel puțin că nu trebuie neapărat să îți verși sângele pentru a fi sfânt. Asceza este și ea o mucenicie, chiar dacă ea nu înseamnă tăierea capului, ci a voii. Un pas mai departe în înțelegerea sfințeniei se întâmplă în povestirile despre avva Antonie cel Mare. La un moment dat acestuia i se descoperă că și în lume se poate trăi o viață în Hristos tot la fel de intensă ca și aceea din chilie. El află că un doctor din Alexandria s-a învrednicit a cânta în fiecare zi „Sfinte Dumnezeule…” cu îngerii. Din Pateric reiese că acel medic dăruia „din prisosul științei lui celor nevoiași”, prin urmare făcea milostenie, sau poate era „doctor fără de arginți”.
Posibilitățile de trăire a unei vieți în Hristos sunt, prin urmare, multiple. Toate au ceva în comun, anume vădirea adevărului, care nu poate sta în umbra minciunii. Creștinii sunt prin viața lor o mărturisire a adevăratei credințe. Iar aici nu au cum să nu îmi răsară în minte cuvintele lui Hristos, adresate Apostolilor Săi, imediat după ce a rostit cele nouă Fericiri: „Voi sunteți lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă… așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Mt. 5, 14-16).
(Dumitru POPOIU, sursa: Ziarul lumina)
