Izgonirea inimii din Rai

Primele patru duminici din Triod, cele de dinainte de începutul Postului Mare, reprezintă tot atâtea trepte de cunoaștere a lui Dumnezeu. Pentru vameș și pentru fariseu, Dumnezeu este Cineva nevăzut, dar prezent, căci I se pot adresa. În pilda fiului risipitor, Dumnezeu se descoperă deja, El se arată ca Tată al tuturor. Înfricoșătoarea judecată ni-L arată pe Dumnezeu micșorându-Se, spre a deveni mai accesibil nouă, identificându-Se cu aproapele nostru. În cea de a patra duminică, a izgonirii lui Adam din Rai, Tatăl ceresc devine chiar interior nouă, noi ne putem arăta Lui „în ascuns” (Matei 6, 18). Aceste patru trepte corespund cu patru trepte ale mântuirii noastre: 1) conștientizarea și asumarea păcatelor; 2) pocăința sau întoarcerea spre Dumnezeu; 3) milostenia sau jertfirea pentru aproapele; 4) unirea inimii cu Dumnezeu.
Această a patra treaptă este împărțită, la rândul ei, în trei, după cum ni le descrie pericopa evanghelică rânduită a se citi în biserici. Ca și în precedentele trei duminici, și aici este prezent un pragmatism tonic, care face accesibile tuturor oamenilor aceste învățături evanghelice. Mai întâi, suntem învățați valoarea iertării: „Dacă veți ierta oamenilor greșelile lor, și vouă Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greșelile voastre. Iar dacă nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre” (Matei 6, 14-15). Iată un soi de „târg” foarte răspândit în relațiile interumane și familiar nouă: vrei să obții ceva, trebuie să oferi ceva. Însă iertarea celuilalt este oricum un câștig pentru mine. Neiertarea înseamnă mult zbucium sufletesc, înseamnă resentimente, ură, împietrire, tot ce poate fi mai dureros sufletește. Dacă iert, mă eliberez, nu mai sunt influențat sau condiționat de nimic din comportamentul celuilalt. Lui poate că nici nu-i pasă dacă eu îl iert sau nu, poate chiar să-i fie indiferent. Pentru mine însă este esențial să mă rup de o legătură bolnăvicioasă cu fratele meu. Iar ca bonus – și ce bonus! –, iertând aproapelui, primesc și eu iertare de la Dumnezeu pentru greșelile mele. Așadar, câștigul e dublu. Cu un singur gest obțin două daruri esențiale pentru mântuire: libertate în relația cu aproapele și pace în relația cu Dumnezeu.
Pasul doi din această a patra treaptă marchează renunțarea la orice fel de dorință de a fi pe placul oamenilor: „Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii, căci ei își întunecă fețele lor, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun vouă că își iau răsplata lor. Iar tu, când postești, unge-ți capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău care este în ascuns; și Tatăl tău care vede cele ascunse îți va răsplăti ție” (Matei 6, 16-18). Dacă facem lucrurile pentru a obține apreciere din partea oamenilor, vom avea o răsplată aici, pe pământ, una la vedere și între anumite limite. Dacă vreau să obțin mai mult, interiorizez osteneala postului și primesc „în ascuns” o răsplată cu urmări în veșnicie. Trebuie să cântăresc lucrurile pragmatic și să aleg, așadar, între efemer și veșnic.
De aici se trece la pasul al treilea și ultimul, învățând să ne îmbogățim în Dumnezeu, iar nu în lucruri trecătoare: „Nu vă adunați comori pe pământ, unde moliile și rugina le strică, și unde furii le sapă și le fură. Ci vă adunați comori în cer, unde nici moliile, nici rugina nu le strică, și unde furii nu le sapă, nici le fură. Că unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră” (Matei 6, 19-21). Pragmatismul din aceste versete este total: nu merită să investești în nimic din cele ce vor pieri, din cele ce nu au cum să dăinuiască. Cea mai sigură investiție este în cele cerești, garantată de Însuși Dumnezeu, la adăpost de orice fluctuație a bursei vieții. Asta nu e valabil doar pentru acumularea de bogății, ci și pentru gesturile de generozitate. Pot să fac pe acest pământ chiar și acte de filantropie de miliarde de euro. Dacă nu le fac în numele lui Dumnezeu și de dragul Lui, ele nu au valoare în veșnicie. Un folos este, cu siguranță, dar orice recompensă o primesc aici, pe pământ, în locul la care mă autolimitez. În schimb, o bucată de pâine dacă dăruiesc cuiva pentru Dumnezeu, câștigul meu este unul veșnic.
„Că unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră” (Matei 6, 21). Versetul ne lămurește și care este calea către mântuire, dar și de ce am ajuns în această „vale a plângerii” (Psalmi 83, 7) – cum mai este socotită viața pe pământ. Duminica izgonirii lui Adam din Rai este, de fapt, Duminica izgonirii inimii din Rai. Nu Dumnezeu l-a izgonit pe Adam din Rai, ci Adam și-a izgonit inima prin neascultarea sa, prin orientarea sa către cele din afara sa, către cele create. Dumnezeu îl lasă pe om să-și urmeze inima (asta este de fapt „izgonirea”), dându-i astfel încă o șansă de a redobândi Raiul. Dacă omul își află inima, află și Raiul. Căci în inima sa va descoperi pe Dumnezeu, iar Raiul înseamnă a fi în Dumnezeu și a lăsa pe Dumnezeu să fie în toate ale sale.
Om cu inima pe-afară sunt când comoara mea, tot ce am eu mai de preț nu e înăuntrul meu! În basmul cinematografic „Pirates of the Caribbean: Dead Manâs Chest” (2006), unul dintre personajele principale are inima ascunsă într-un cufăr, fapt ce-l face extrem de vulnerabil. Oare inima noastră unde este? În contul din bancă, în ecranul telefonului mobil, în mâinile unui alt om? Unde este? Răspunsul îl aflăm dacă cercetăm care sunt lucrurile cele mai importante pentru noi, care este „comoara noastră”. Dacă-L vom căuta pe Dumnezeu, ne vom afla inima. Cum anume să-L căutăm, ne vor învăța duminicile Postului Mare.
(Sursa: Doxologia.ro)