IVAN, PE DIVAN

Vâjâie eterul de mesaje catastrofice și românii nu prea le iau în serios! Se proorocește că va fi gravă penurie de alimente, de electricitate, de gaz, de carburanți, de apă, pare-se și de aer! Războiul iscat de grandomania, lăcomia și iresponsabilitatea lui Putin ar fi întâia pricină, dar nu singura, fiindcă planeta și-a cam sleit resursele aflate prea la îndemâna lui homo sapiens, obligându-l să-și reconsidere înseși temeiurile materiale ale relației cu Terra – cu fireștile consecințe într-ale spiritului. Motivele pentru care amenințările sunt tratate cu lejeră îngăduință sunt varii. Mai întâi, ca-n povestea cu Niță și lupul, poate fi vorba despre reflexul anti-panică constituit prin cronica expunere zilnică la torentul de „bombe”, „incredibile”, „uluitoare”, „nucleare” ș.a.m.d. cu care ne gratulează până peste poate televiziunile. Amenințările reale se scufundă și se pierd în torentul de flecuștețe ridicate la rang de primejdie planetară, iar românul și-a rezervat dreptul de a crede în toate cele doar pe jumătate. Apoi, sentimentul a-toate asigurator că țara ta or să ți-o apere alții. S-ar putea că cadă Odesa, da-i bine că merge internetul! La mare nevoie, punem palma în fund și-o ștergem unde vedem cu ochii! În fine, cei din generația mea au traversat astfel de experiențe, avem pielea tăbăcită și, cum s-a văzut, nu ne-am dat duhul. Să ne amintim de lucrurile simple și mărunte. De pildă, telefonul. Prin anii ’60-’70 ridicai receptorul și începea așteptarea… venirii tonului. O convorbire interurbană era adevărată aventură. Acum avem WhatsApp, vorbim oricând, oricât și de oriunde, dialogăm gratis și instantaneu intercontinental prin internet… noi, cei bătrâni, treceam apelurile finalizate printre victoriile zilei. Și n-am murit. În primele clase, la școală scriam (adică, zgâriam) pe tăblițe de ardezie. Țin minte și acum prima hartă schițată pe plăcuță: apa Iordanului, cum o desena pe tablă, vertical și tremurat, popa Vedeanu din Ițcani. Azi, puștimea se deprinde să tasteze la calculator încă de la grădiniță și-i adusă la școală cu mașina (vara, iarnă, mergeam trei kilometri pe jos până la Liceu…) Nouă, ni s-a dat voie la cerneală și condei abia din clasa a III-a. Și n-am murit. Își închipuie cineva, la începutul mileniului 3, că au putut exista, la noi, cartele pentru îmbrăcăminte? Au fost: hainele se dădeau „pe puncte”. Un costum la trei ani, un palton, la patru. Nu-ți puteai cumpăra de-odată și cămașă, și maieu: ori una, ori alta. Am făcut facultatea purtând mantaua de ceferist a tatei întoarsă pe dos. Și n-am murit. Din pricina Festivalului Mondial al Tineretului din 1953, toate bunătățile au fost strânse pentru oaspeți. Țin minte cum, după Festival, se striga pe ulițele Sucevei: „Se dau bomboane!!” Și „se dădeau”- câte o sută de grame dropsuri de căciulă și o singură dată. Le-am înhățat și am fost fericit: n-am murit. Mai știe cineva ce-i acela „tren mixt”? Am găsit în arhiva Asociației Scriitorilor din Iași decontul profesorului Ciopraga, care voiajase de la Fălticeni la Iași, cu clasa a III-a, într-un tren mixt (îl aducea pe Labiș la Iași, în 1952). Ei, și? Au ajuns. Noile cămine ale Universității oferă studenților și confort hotelier: doi într-o garsonieră înzestrată cu de toate, inclusiv loc de parcat mașina. Am locuit, în 1957, la Căminul „Eminescu” al aceleiași Universități ieșene: 41 într-o cameră, becul nu se stingea niciodată. Și am scăpat cu zile. Nu erau reviste, nu erau edituri, nu era televiziune, nu era internet, la cinematograf rulau doar filme rusești în care partizani bărboși nu osteneau să secere nemți cu nemiluita; nici radio n-aveam, doar difuzor ce transmitea minunăția de emisiuni locale. Făceam focul cu coceni, în bucătărie, să se încălzească toată casa, aduceam apă de la fântâna de peste drum, cele câteva mașini din Suceava zăceau în prostie la bariera azi dispărută, unde manevrele nu se terminau niciodată…. Acum, nu ne mai ostenim nici să tăiem pâinea, c-o luăm gata feliată, nici să urcăm câteva trepte, că funcționează scara rulantă, nici să scriem epistole, că este internet, nici să dăm cu mătura, că de-aia-i aspiratorul, nici să mai punem ventuze, că ni-s pline sertarele cu antibiotice, nici… nici… Nu cumva, așa modest cum o ducem, viețuim, de fapt, incredibil de bine? De ce să te mai gândești cum ar fi când îți cade bomba în grădină și Ivan se suie pe divan? Atenție, oameni buni, trăim o singură dată!