„Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire” ne spune Apostolul Ioan, invitându-ne prin aceasta la cunoaștere prin iubire. Și parcă această invitație pare a fi acoperită de țipătul disperat al crizei economice, spirituale și de ce nu, și a celei intelectuale. Acoperim ceea ce este mai frumos; acoperim motivul pentru care lumea a fost adusă la existență, acoperim… iubirea. Mai poate astăzi Biserica să propovăduiască mesajul cel mare al iubirii?
Invitația la iubire
Scopul creării lumii a fost invitația oferită acesteia de a se descoperi și de a se împărtăși de iubire, a se uni cu Cel ce este iubirea desăvârșită. De asemenea, la temelia întrupării Fiului lui Dumnezeu stă tot iubirea, căci așa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său la trimis în lume. Fiul lui Dumnezeu ne arată iubirea prin iubirea Sa, ne cheamă la iubire prin modelul Său suprem de iubire, se pogoară la cele mai de jos ale pământului, din pricina iubirii Sale. Ocean de iubire fiind Dumnezeu, El ne așteaptă să ne adăpăm din izvorul iubirii nesecate, să ne potolim setea sorbind din paharul iubirii lui Hristos.
Teama de iubire, nedumerirea și ispitirea
Evident, iubirea este învăluită de teamă și de nedumerire în clipa când ea nu este sinceră. Dar Evangheliile ne prezintă și aspecte când iubirea este legată de ispitire, precum momentul învățătorului de lege (a se înțelege aici legea vetero-testamentară), care s-a apropiat de Iisus ispitindu-L și întrebându-L care poruncă este mai mare în lege? Răspunsul Mântuitorului este bicefal: iubirea cu toată inima, cu tot sufletul și cu tot cugetul tău pentru Dumnezeu, iar pe aproapele nostru să-l iubim ca pe noi înșine (Mt 22:35-46). Cel mai probabil, învățătorul de lege s-ar fi așteptat ca răspunsul să fie numai „iubirea pentru Dumnezeu”, excluzând aici și extensia iubirii pentru Dumnezeu, care se concretizează în oameni. Ispitirea în interogație și ispitirea în iubire sunt două aspecte ce țin în primul rând de lipsa sincerității față de Dumnezeu și de aproape. „Dacă a iubi pe Dumnezeu înseamnă a iubi pe aproapele…, iar dacă a iubi pe aproapele înseamnă a împlini poruncile, atunci pe bună dreptate a spus Hristos: În aceste două porunci se cuprins toată legea și profeții”(Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, trad. Pr. D. Fecioru, PSB, 22, 71:1, p. 812).
Iubirea de aproape
Atenție așadar la cuvintele Mântuitorului Hristos: nu a spus să iubim lumea, să iubim cele ale lumii de vreme ce locuim în această lume, ci ne-a invitat la iubire arătată pentru aproape. Cuvântul „aproape” are valența de cel ce este în apropierea noastră, dar și de cel ce are aceeași structură ca și noi. „Aproapele” în creștinism este omul în deplinătatea sa, și cea mai mare minune a creștinismului, după Învierea lui Hristos, este putința iubirii celui de lângă noi. Iubirea de aproape ne arată că toți suntem chemați de Creator la același țel: desăvârșirea, având va model pe Dumnezeu Cel desăvârșit. Iubirea desăvârșită este mai importantă decât desăvârșirea materială sau decât cea intelectuală, căci la ea am fost chemați în mod liber, prin orice faptă a lui Hristos.
Iubirea este viață
Iubirea pentru oameni depășește neputința, limita, invidia, răutatea. Depășește de fapt neputința de a fi om și de a interpreta rolul unui om. Mărimea seminței de muștar din pildele neo-testamentare se poate aplica și în privința iubirii. Dacă vom avea iubire cât un grăunte de muștar, fața lumii va fi cu totul alta, ea ar sta pe o temelie fundamentală care nu ar putea fi clintită de nimic. Vorbim despre iubire, și trăim fără iubire. Vrem să fim iubiți, fără ca noi să iubim. Iubirea naște viața și viața apare din iubire, din dăruirea pentru alții. „Iubirea este viață, iar dacă iubirea îți lipsește, îți lipsește viața”. Tot ce înțelegem este pentru că iubim. „Iubirea înseamnă a descoperi pe alții, și a fi încântați de această descoperire”.
Putința iubirii
În încheiere, transmitem ceea ce pr. Stăniloae ne spunea, prin intermediul Filocaliei,despre putința iubirii: „A iubi pe altul ca pe tine însuți, înseamnă a te plasa într-o poziție de deplină obiectivitate față de tine, socotindu-l pe celălalt egal cu tine. Numai Dumnezeu este în această poziție de obiectivitate față de toți și numai înaintând spre această poziție a Lui, înaintăm spre treapta supremă a aspirației noastre spre obiectivitate. Dar această obiectivitate a lui Dumnezeu nu e una de indiferență și nici a noastră nu trebuie să fie așa. Poziția lui Dumnezeu e una de profundă iubire egală față de toți. Deci și a noastră să ajungă la fel: una de deplină iubire față de toți, dar și față de propria persoană. Să ne iubim unii pe alții și pe noi înșine așa cum ne iubește Dumnezeu, vrând să ajungem așa cum ne vrea El. În iubirea aceasta a tuturor față de toți, în această universală obiectivitate iubitoare, ne unim cu Dumnezeu. Se cade să mă iubesc pe mine cum iubesc pe alții și cum ne iubește pe toți Dumnezeu ca taine minunate. Pentru precizare se cuvine să răspundem și la întrebarea următoare: Iubirea deplină nu-l face pe cineva să se uite pe sine și să-și dea viața pentru cel iubit? Mama, a cărei iubire este de model, nu-și dă viața pentru copil? Cum se împacă aceasta cu porunca: să iubești pe celălalt ca pe tine însuți (deci numai ca pe tine)? Răspunsul care împacă aceste două cerințe pare a fi acesta: Cine e în stare să-și dea viața pentru altul, a ajuns la treapta realizării sale depline, la treapta care-i asigură cetățenia în veșnica împărăție a iubirii desăvârșite. El trebuie să aibă acum grijă de altul, ca să ajungă și acela la această treaptă. Deci își poate da viața sa pentru acela, pentru că de fapt nu o pierde prin aceasta, ci o va avea la un plan superior și-l ajută și pe celălalt să o aibă. Sau chiar trebuie să o dea, ca să arate că a ajuns la deplina realizare a sa și ca să-l facă și pe celălalt să se ridice la această treaptă prin pilda pe dragoste supremă care i-o arată. Capacitatea cuiva de a se dărui pentru altul arată că există undeva acest plan de existență în care pot fi realizați oamenii în acest grad suprem, un plan de existență spre care aspiră cea mai autentică esență a noastră” (Filocalia,vol. 11, nota 492). (Drd. Alexandru PRELIPCEAN)
