Iubirea n-are „marginile omului”

Cunoașterea are două momente mari: momentul morții, când sufletul se dezleagă de necunoștință, și momentul învierii, când se dezleagă și trupul de necredință. Căci necredința își are obârșia mai mult din conviețuirea sufletului cu trupul. Ori și el trebuie să întovărășească și conștiința și credința. Moartea dezleagă sufletul de trup și astfel sufletul ajunge la cunoștința spiritualității și a nemuririi sale; învierea dezleagă trupul desăvârșit de moarte și de necredință. Moartea și învierea împlinesc, în privința conștiinței și a izbăvirii de rău, ceea ce nu pot împlini nici cele mai impresionante nevoințe ale sfințeniei. Până ce nu trecem prin porțile acestea, cunoștința noastră e numai frântură. Dacă cineva ar fi scos din iad, aceasta se datorează ostenelii și rugăciunilor Bisericii luptătoare, pe care socotindu-le Dumnezeu ca pe o faptă a iubirii de oameni, care trece dincolo de hotarele mormântului, voi împlini cu ele ceea ce lipsea din pocăința sufletului osândit. Fără libertate și fără har, nici o suferință nu plătește nimic, cu atât mai puțin suferința din iad. Suferința aceea, deși foarte mare, nu rodește nici o nădejde de pe urma ei. dar libertatea, iubirea și harul celor de pe pământ pot îndupleca pe Dumnezeu să scoată din muncă sufletul ce n-a ajuns la sfințenie deplină. Căci precum nimic necurat nu intră în Împărăția lui Dumnezeu, așa nimic bun, oricât de puțin ar fi, nu rămâne în iad pentru totdeauna, subânțelegându-se prin acest bun și rugăciunile Bisericii. Iubirea a coborât pe Dumnezeu în trup, iubirea a sfărâmat porțile iadului, iubirea “scoate din moarte și nu te lasă să te pogori în întuneric” (Tobit IV,10). E vorba de-o iubire arătată prin fapte. De aceea zicem că iubirea n-are marginile omului, nici spațiul, nici timpul; nu piere niciodată, e puternică, încât străbate dincolo de mormânt și ajunge pe cel iubit; străpunge iadul care nu-i poate sta împotrivă și străbate cerul.