Răchitoasa, „Satul blestemat”(așa cum îl numește în cartea sa preotul Dimitrie Bejan (foto), unul dintre deportații din Bărăgan, care-a petrecut un sfert de veac în lagăre și închisori și alt sfert de veac sub strictă supraveghere, cu poarta casei păzită de securitate) de lîngă Dunăre, în apropiere de Vadul – Oii, acolo unde se întîlnesc două bălți uriașe, „mari cît două județe”, Balta Ialomiței și Balta Brăilei) a fost întemeiat în anul 1951 de către bănățenii dislocați de pe granița iugoslavă. Așa cum scrie mărturisitor părintele Bejan, condamnaților la deportare (cca. 30.000 de strămutați) li s-au numărat cîte 1000 de m.p. de teren de familie, apoi s-a bătut un țăruș în pămînt, cu un număr de ordine, și li s-a poruncit să-și ridice adăposturi: „Faceți-vă case, pămîntul e aici, iar stuful în bălți!”. Cu gîndul la gospodăriile lor frumoase lăsate în Banat, oamenii au frămîntat lutul și și-au făcut case din chirpici și, „pentru că trebuiau să mănînce, au muncit la fermă”. Fiind gospodari de frunte, au pus salcîmi și sălcii pe marginea drumurilor, caiși și piersici pe lîngă case, și-au înălțat biserică și au trăit în permanență cu gîndul la ziua întoarcerii. În vara anului 1955 li s-a permis să se reîntoarcă în Banat, în urma lor rămînînd casele pustii, bîntuite de pisici jigărite și cîini înnebuniți de foame. Un „val al pierii” s-a abătut apoi peste „Satul blestemat”. Iarna, în drum spre o colonie de muncă, un lot de hoți condamnați la munci grele, care au trecut pe acolo, au distrus o mare parte din case. Apoi, în primăvară, apele Dunării au crescut, au măturat digurile și au inundat zona. Apa a înmuiat pereții de chirpici, acoperișurile de stuf s-au lăsat peste moloz în grămezi care semănau de departe cu niște spinări țepoase de arici. Din opt sute de case au mai rămas cca. o sută în care au fost aduși treptat deținuții politici. „Lăgăriștii” de la Aiud au fost trimiși cu domiciliu obligatoriu (D.O.) în Bărăgan să ia locul bănățenilor. Printre deținuții politici eliberați din Penitenciarul Aiud, dar care a ajuns la Răchitoasa, în „Satul blestemat”, s-a aflat și bucovineanul Dumitru Oniga. Eliberat din detenție la 3 iulie 1956, Dumitru Oniga (după cîteva luni petrecute în sanatoriul din Solca pentru a-și trata tuberculoza pulmonară și bronșică contractată în închisoare) a fost chemat la Miliția din Gura Humorului și înștiințat că i s-a fixat, pentru doi ani, domiciliu obligatoriu (D.O.) în satul de pe malul Dunării. Într-un text (pregătit pentru publicare într-un volum) el povestește momentul sosirii sale acolo: „De departe mi s-a părut un sat mare dar, pe măsură ce mă apropiam, în locul ușilor și al geamurilor erau goluri negre, de parcă ar fi fost niște tigve de morți. Era un sat nou făcut de bănățenii ce au fost strămutați aici. Acum, la majoritatea li s-a dat voie să se întoarcă acasă. Au mai rămas puțini iar noi, care veneam din închisori, le măream rîndurile”.
– Epopeea suferinței de la Aiud la Răchitoasa
Viața lui Dumitru Oniga întrece imaginația oricărui romancier. Născut la Stupca, în anul 1925, rămîne în grija bunicilor întrucît părinții, mînați de datorii, sînt nevoiți să-și caute de lucru în capitală. Un accident de tramvai curmă viața tatălui său la vîrsta de numai 30 de ani. Cu clasa a V-a primară terminată, Dumitru Oniga pleacă la București, unde lucrează ca băiat de lift la Hotelul „Majestic”. O altă moarte, cea a bunicului, îl readuce împreună cu mama lui acasă. Se reînscrie la liceu la Suceava și ca mulți alți tineri de vîrsta lui, care animați de idealul național au îmbrățișat doctrina Mișcării Legionare, a intrat în „Frăția de Cruce” (structură alcătuită din tineri, cu vîrsta cuprinsă între 14 și 20 de ani, formată în cea mai mare parte din elevi). În frămîntările politice de la începutul anului 1941, oprindu-se “să caște gura” împreună cu colegii de școală la confruntarea de stradă dintre militari și membrii Mișcării este rănit de un glonte rătăcit, fiind salvat (după o operație de cca. 3 ore) de chirurgul Traian Bona. În vremurile tulburi care au urmat, în anului 1942, mai mulți elevi sînt arestați, iar Dumitru Oniga este condamnat la 3 ani de închisoare corecțională. Împlinește vîrsta de 17 ani în închisoarea din Cernăuți, iar în anul următor este transferat (odată cu grupul de elevi suceveni condamnați) mai întîi la Aiud, apoi la Alba Iulia. Este eliberat la 25 mai 1944, dar nenorocul continuă să-l urmărească. Tînărul încearcă să-și continue studiile (urmează Școala de Conductori Tehnici Minieri, pe care o începe la Gura Barza, lîngă Brad, în județul Hunedoara, dar care se mută apoi la Baia-Mare și se înscrie cu ambiția să-și termine liceul la fără frecvență) dar, întrucît avea cazier, se afla sub supraveghere, este arestat din nou în august 1948 (cînd mai avea de susținut examene în sesiunea din septembrie) și nu reușește să-și termine școala. Condamnat la 8 ani de temniță grea pentru “activitate împotriva securității statului” ajunge din nou la Penitenciarul Aiud. Acolo s-a numărat printre cei care, anchetați și trimiși în fața Tribunalelor Militare sau Curții Marțiale, au încasat ani grei de pușcărie fără să li se facă procese. „Lăgăriștii”, cum li se spunea acestora, se deosebeau de restul deținuților prin faptul că „lunar puteau să scrie acasă o carte poștală și puteau primi un pachet de 3 kg cu alimente”. „Privilegiul acesta – scrie el – nu a durat multă vreme și în scurt timp ne bucuram cu toții de același regim, adică ruperea oricărui contact cu lumea de afară. Ani de zile, familiile noastre nu au știut nimic despre noi, nici chiar atunci cînd unii s-au stins din viață”.
– Căsătorie în… D.O.
După 8 ani petrecuți la Aiud, „cel mai mare depozit de inteligențe românești aduse aici ca să fie nimicite”, Dumitru Oniga a fost trimis cu domiciliu obligatoriu (D.O.) la Răchitoasa. Din „Satul blestemat” din pustietatea Bărăganului, rămas cu studiile neterminate, i-a scris unei vecine din Stupca natală (de la care împrumutase cărțile de liceu în răgazul celor 10 luni de libertate dintre Aiud și exilul în Bărăgan), iar aceasta i-a răspuns, încurajîndu-l. A fost semnul unei prietenii care s-a închegat prin corespondență, prietenie finalizată cu un act de mare curaj din partea unei fete singure la părinți, care a venit în colonia exilaților spre a-și uni destinul cu un om stigmatizat. Georgeta Parascan din Stupca Sucevei, „un suflet curat și entuziast de fată care nu cunoscuse încă răutatea și otrava lumii”, a venit în colonia aceea de prigoniți lîngă omul pe care și l-a ales spre iubire. Ce remușcări erau în sufletul flăcăului! „Oare era bine ce făceam, ca să-i încarc și viața ei cu toate spaimele și nenorocirile ce se abăteau peste noi, aceștia, stigmatizații și prigoniții veacului? Oare mai aveam noi dreptul la existență, mai puteam face parte din societate ca niște oameni obișnuiți ce vor să ducă o viață onestă? Și dacă ea, venind aici, poate vom avea un copil, iar peste noi va veni un nou val de arestări, ce va face? Cum va rezista? Și dacă eu nu mă voi întoarce și voi muri prin cele temnițe fără să mi se mai știe măcar mormîntul, ce se va alege de ea, de copil? Toate aceste gînduri m-au frămîntat de cînd a început corespondența noastră, dar probabil că este și un destin pe care trebuie să-l împlinești”. Fata a venit într-o seară frumoasă de vară și și întîlnirea a avut loc la debarcaderul de la Giurgeni de unde, cu valiza pe portbagajul unei biciclete împrumutate, au mers împreună pe digul care mărginea apele Dunării pînă în sat. Și traiul lor a început într-una din colibele Răchitoasei, cu un singur pat de fier (care ținea loc și de masă), o lampă cu gaz pentru gătit și una care clipea noaptea pe perete împrăștiind bezna și atrăgînd roiurile de țînțari. Au fixat nunta pe data de 27 octombrie 1957, cînd le-au venit cei dragi de acasă aducînd cu ei pînă și oala cu sarmale gata învelite numai bune de pus la fiert, iar unul dintre nași le-a fost preotul Severin Brăteanu (care l-a botezat și pe subsemnatul), paroh la Biserica Sf. Nicolae din Suceava și fratele mamei soacre, iar între cei trei preoți care au oficiat căsătoria s-a aflat și părintele Dimitrie Bejan, autorul „Satului blestemat” și al multor scrieri mărturii ale pătimirilor și suferințelor celor care-au fost victime ale terorii comuniste.
– Condiția libertății
În vara anului următor floarea iubirii lor a rodit. Rămasă însărcinată, dar bolnavă de hepatită, Georgeta Oniga s-a internat în spitalul din Cîmpulung Moldovenesc, mai aproape de Stupca părinților. A născut o fetiță pe care a botezat-o Albumița-Maria.
„Eu – scrie acum la vîrstă octogenară Dumitru Oniga – mă agitam ca un leu în cușcă fiindcă nu puteam să fiu lîngă ele”. Vindecată de hepatită și cu fetița de numai o lună în brațe femeia s-a reîntors lîngă bărbatul ei. Dar scurtă le-a fost șederea împreună. „Într-o noapte – își continuă el scrierea mărturisitoare – la cîteva zile după ce soția a plecat din nou acasă cu fetița – satul a fost înconjurat de armată și toți care erau considerați legionari am fost arestați și duși într-un lagăr de muncă pe fostul canal, la Noua Culme”. Calvarul nu se sfîrșea aici. După canal a urmat Periprava, în Delta Dunării. Din infernul de stuf al Peripravei, Dumitru Oniga a fost eliberat la 8 mai 1964, cînd fetița lui avea vîrsta de 6 ani. După 19 ani de recluziune și după o viață de continuă hăituială (ultima anchetă a avut loc în anul 1989), „descătușat de suferință prin iertare și de tăcere prin poezie”, Dumitru Oniga și-a intitulat ultimul său volum de sonete „Iubiri”. Cu siguranță pentru că iubirea, așa cum spunea Goethe, este „condiția libertății”.
