„Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți!” Cunoaștem cu toții această poruncă, dar modul în care o interpretăm este de obicei limitat la prima parte a ei: să ne iubim aproapele, să ne rugăm pentru el, să nu răspundem cu rău la rău. Dar această înțelegere nu este completă: „ca pe tine însuți”, acestea sunt cuvintele care ne oferă cheia poruncii.
Iubirea de sine este virtutea prin care ne recunoaștem și prețuim vrednicia cu care Dumnezeu ne-a înzestrat mai mult decât pe toate celelalte făpturi. Acesta este un îndemn puternic de a prețui după cuviință darurile primite de la Dumnezeu, de a se cinsti și respecta pe sine.
Învățăm să ne iubim din modul în care părinții se iubesc pe sine
Primele modele sunt părinții noștri, cele mai puternice repere, pe care le vom urma toată viața. Învățăm să ne iubim din modul în care părinții se iubesc pe sine și din modul în care ei pot să ne iubească. Un copil căruia i se oferă în mod constant afecțiune, un copil îngrijit, căruia părintele îi răspunde nevoilor afective, emoționale, fizice, va înțelege natural că este demn de iubire. Dimpotrivă, un copil care se simte neiubit va crede că își merită soarta, că este vinovat și responsabil pentru ceea ce i se întâmplă și se va considera nedemn de a fi iubit.
Acceptarea de sine și grija față de propria persoană
Aceste trăiri apărute în copilărie, în primii ani de viață, își pun amprenta în mod decisiv asupra evoluției ulterioare a viitorului adult. „Merit să fiu iubit” – acest mesaj se va traduce în acceptarea de sine și în grija față de propria persoană.
Mesajul „nu merit să fiu iubit” va conduce la o ignorare sau negare a nevoilor proprii, la neglijare sau chiar la autodistrugere – sunt atâția oameni care se îmbolnăvesc muncind, care se droghează, se automutilează, se otrăvesc sau nu își tratează afecțiunile, motivând că „tot trebuie să moară odată”; sunt toți cei care uită că avem datoria de a ne purta de grijă, pentru că corpul ne este cu adevărat „templu al Duhului Sfânt”.
Consecințele lipsei de iubire de sine sunt nemulțumirea, tristețea, depresia sau, ca formă extremă, sinuciderea. Aceste trăiri negative le întâlnim din ce în ce mai frecvent printre semenii noștri, devenind poate chiar un stil de a ne trăi pe noi înșine.
Luptând mereu cu ce nu ne place la noi, ajungem să nu mai fim ce suntem
„Te voi lăuda, că sunt o făptură așa de minunată”, spune psalmistul David ( ps. 138).
Pentru a ajunge la o astfel de viziune a propriei persoane, pentru a putea vedea chipul lui Dumnezeu în noi, putem începe prin a ne cunoaște și a ne accepta așa cum suntem, cu plusuri și minusuri, cu neajunsuri și calități. Dumnezeu ne-a făcut întregi, frumoși, ne-a dăruit fiecăruia exact acele trăsături care ne pot ajuta să trăim în armonie cu noi și cu cei din jur. Luptând mereu cu ceea ce nu ne place la noi, ajungem să nu mai fim ce suntem, ci doar frânturi care corespund unei imagini de moment, trecătoare. E ca și cum am fi un puzzle cu multe piese, fiecare cu rolul și frumusețea ei, dar din care vrem să evidențiem doar părțile mai strălucitoare, mai cerute în lumea de azi – vom avea astfel bucăți frumoase, dar niciodată întregul echilibrat, frumos, viu, cu sens.
Când devine iubirea de sine un păcat?
Atunci când nevoia se confundă cu dorința sau cu plăcerea. Nevoile de hrană, de adăpost, de a fi respectat, de a fi implicat în relații cu cei din jur, de a avea un sens sunt firești și se cer împlinite. Dar a trăi doar pentru a-ți procura plăceri, pentru a acumula mai mult decât ai nevoie, a trăi doar pentru tine și a uita de cei din jur sunt expresii ale unei false iubiri de sine, care e în realitate negare și durere camuflată.
Există o legătură strânsă între iubirea aproapelui și iubirea de sine. Nemulțumirea manifestată în raport cu anumite trăsături ale aproapelui poate trăda tot o neiubire de sine: ceea ce nu accepți la tine proiectezi asupra celui de lângă tine și te revolți că are un anumit defect, care amintește de ceea ce încerci tu să ascunzi sau să negi din tine. Oamenii agresivi sunt deranjați de agresivitate, cei pesimiști văd ușor oameni triști în jur, pentru a-și confirma viziunea sumbră asupra propriei vieți. Dimpotrivă, după cum spunea Sf. Ioan Gură de Aur, „Iubirea ți-l arată pe aproapele ca pe un alt sine al tău, te învață să te bucuri pentru fericirea lui, ca și cum ar fi fericirea ta, și să te întristezi la necazurile lui, ca și cum ar fi necazurile tale. Iubirea face din mulți un trup și din sufletele lor vase ale Sfântului Duh. Căci Duhul păcii nu odihnește acolo unde împărățește dezbinarea, ci acolo unde stăpânește unirea sufletelor.”
În cartea „Dragoste și deșteptare”, John Welwood folosea o poveste pentru a descrie ce greșim atunci când nu înțelegem corect iubirea de sine: să ne imaginăm un castel minunat, cu zeci de camere frumoase. Castelul este o metaforă pentru sufletul nostru, iar fiecare cameră este un aspect diferit al nostru, dar și o parte integrantă a castelului, o parte absolut esențială. Când eram copii, ne jucam prin fiecare cameră și fiecare ni se părea extraordinară, dar, treptat, am început să închidem ușa la câte o cameră, pentru că cei din jur ne spuneau că totul ar fi mai bine fără ea, că este imperfectă, că ne face de rușine, că ei ne-ar iubi mai mult și ne-ar fi mai bine dacă am mai renunța la câte una. Și am închis multe, multe uși, ne-am limitat foarte mult, ajungând să trăim doar în câteva camere, uitând că la început am trăit într-un castel. Dar viața cu cei din jur vine să ne amintească trăsăturile uitate sau negate, pentru ca noi să redevenim ce am fost odată – un castel minunat, un om adevărat.
ZIARUL LUMINA – dr. Andreea HEFCO
(Andreea Hefco este medic psihiatru, doctor în științe medicale, specialitatea neurologie)
