Iubirea de semeni și judecarea aproapelui

Critica faptelor aproapelui nostru este încadrată, fără drept de apel, la capitolul „păcate“. Când te spovedești, trebuie neapărat să recunoști cu regret dacă ai căzut în ispita cvasiuniversală a judecării aproapelui și să promiți să nu mai faci – înțelegând deci gravitatea păcatului. Totuși, problematica legată de această temă nu e tocmai simplă, pentru că are drept obiect acte ale persoanelor din jurul nostru, care produc efecte negative, chiar nocive. Se pune deci întrebarea când judecarea aproapelui este păcat și ce forme îmbracă atunci când ea este necesară (căci se poate dovedi chiar obligatorie).
Mai întâi, e necesar să facem distincția între clevetire și judecarea semenului. Cele două noțiuni pleacă de la aceleași fapte, dar sunt lucruri diferite: clevetirea este sinonimă cu bârfa, ea are drept manifestare învinovățirea cuiva, în absența lui. Judecarea, pe de altă parte, este o evaluare critică la adresa cuiva, dar care nu este neapărat exprimată public. Clevetitorul nu are nevoie de fapte pentru a vorbi de rău pe cineva, ci pornește în clevetire chiar de la bănuieli sau simple ipoteze. Clevetirea poate ușor deveni o patimă, dată fiind plăcerea stranie pe care o creează – și care poate avea drept explicație psihologică acel confort pe care ți-l aduce în minte observația că alții se fac vinovați de păcate mai mari decât cele pe care le porți tu însuți pe conștiință.
De ce nu este clevetirea un lucru bun? Pentru că urmările sale nu pot fi pozitive. Când doi discută despre păcatele unui al treilea, ei nu au drept intenție îndreptarea lui, ci sublinierea gravității (reale sau voit exagerate) a faptelor despre care se vorbește. Clevetirea este periculoasă pentru că ea colportează greșeala, o multiplică prin informare și comentarii, iar astfel îi amplifică efectele. Deloc de neglijat este realitatea că păcatul bârfit devine adesea accesibil celor care aud bârfa sau chiar celor care clevetesc. Autocenzura firească în fața unor perspective de imoralitate se estompează atunci când se vorbește despre imoralități deja săvârșite de cineva. Efectul este realmente devastator atunci când e vorba despre o persoană cunoscută sau cu putere de simbol.
Judecarea aproapelui nu este prerogativă umană. Doar Dumnezeu este Judecătorul tuturor și este deci responsabil de evaluarea valorii de adevăr și de moralitate a faptelor ființelor umane. Mai mult, suntem preveniți în Evanghelie că nu trebuie să judecăm pe nimeni, întrucât există un implacabil principiu al reciprocității, care ne va fi aplicat în momentul evaluării noastre finale: „Cu judecata cu care judecați veți fi judecați“. Există însă o nuanță foarte importantă privitoare la chestiunea discutată aici. Respectiv, aceea că am dreptul să iert doar ceea ce s-a greșit în defavoarea mea. În clipa în care sunt martorul unei nedreptăți săvârșite în detrimentul semenului meu, a lua atitudine împotriva acelei nedreptăți este o datorie.
Implică asta judecarea făptașului? Altfel spus, atunci când sesizez un act de nedreptate și îl evaluez ca atare, cad sub incidența poruncii de a nu-l judeca pe aproapele meu care face fapta respectivă?
Răspunsul ni-l dă Sfântul Ioan Gură de Aur. El ne avertizează că, atunci când vrem să îndreptăm pe cineva care ne scandalizează prin purtarea sa, să fim atenți la resortul interior care ne motivează în actul nostru justițiar: „Când un om vede paiul din ochiul aproapelui său și-l osândește, sentința lui nu pornește din purtarea sa de grijă, ci din ură; ia masca iubirii de oameni, dar fapta geme de răutate“. Sfatul practic se deduce de aici: dacă vezi, de exemplu, un om lovind un alt om, apără pe victimă – dar ferește-te să-l judeci pe agresor. Cheamă, totuși, repede Poliția, pentru că, deși nu ai voie să-l pedepsești pe cel care a lovit, nici nu ai voie să camuflezi și să treci cu vederea fapta pe care ai observat-o. Agresorul iertat astăzi poate lovi din nou mâine.
Și mai este ceva: critica faptei sau a fenomenului nu înseamnă critica persoanelor implicate. Am datoria, ca un creștin responsabil, să văd ce e rău în jurul meu, dar n-am dreptul să acuz pe cineva că este generatorul sau agentul de propagare a răului. În modul cel mai înțelept, atunci când voi sesiza că lumea e un loc greu de suportat, mă voi întreba cu ce anume sporesc eu, personal, cantitatea de păcate a omenirii. Și voi încerca să fac ce pot ca să reduc masiva mea contribuție.
(Ziarul Lumina)