La ora la care scriu – miercuri dimineața – în țară abia încep manifestările Consiliului Național al Secuilor. Deocamdată, la Strasbourg – unde are loc o sesiune a Parlamentului European la care participă și observatorii români –, ecoul lor n-a ajuns (bine ar fi nici să nu ajungă – semn că nu s-ar fi întâmplat nimic grav!). Un lucru mi se pare cert: după declarațiile de început, unele radicale, liderii CNS par a fi înțeles că nu-s în folosul nimănui convulsiile etnice, în acest an decisiv pentru destinul nostru european. De fapt, niciodată nu e timp potrivit pentru excitarea sensibilităților etnice; aceste probleme, delicate, trebuie discutate calm, între oameni cu capul limpede, și nu în manifestații “de stadion”. Dacă va fi cazul (eu aș vrea să nu fie), voi reveni asupra acțiunii CNS.
Există, aproape de noi, un exemplu dureros de proastă gestionare a etnicității. Sârbii, vecinii noștri, tocmai l-au îngropat pe fostul lor lider Slobodan Miloșevici – politicianul care a început prin a fi populist, a continuat prin a fi războinic și a sfârșit ca judecat (la Haga) pentru crime de război. Trist destin! Și măcar de-ar fi fost numai destinul lui! Trei războaie a purtat Miloșevici în fruntea Serbiei (ulterior a Iugoslaviei) de-a lungul anilor ’90 și le-a pierdut pe toate. Rezultatul: drame și psihoze din care mândrii noștri vecini încă nu au ieșit. Acest individ, al cărui singur merit a fost acela de a fi intuit vidul de putere rămas în fosta Iugoslavie după moartea lui Tito, a fost și cel care s-a grăbit să-l umple, căutând legitimitate printr-un discurs naționalist. Astfel a dat foc (la propriu) acelei țări pe care acum 20 de ani noi, românii, o admiram atât de mult – tocmai pentru deschiderea ei spre Vest și pentru libertățile din interior.
Cazul Miloșevici repune o întrebare veche, căreia numai democrațiile reale îi pot oferi răspuns: până unde poate merge – pentru a nu fi toxică – iubirea de neam? Personal, nu am nici o îndoială că Miloșevici a iubit Serbia. Dar iubirea de neam sau țară nu scuză, prin ea însăși, nimic. Și Hitler și-a iubit Germania, după cum e foarte sigur că, în felul lui, și Stalin a iubit URSS.
E de înțeles că mulți sârbi păstrează nostalgia vremurilor în care Iugoslavia era țara cea mai luminată din întreg Estul european. Acestora, Miloșevici le-a vorbit o vreme despre orgoliu, glie, vechime, dușmani, supremația etnică etc. În spatele vorbelor au murit oameni. Din cauza exceselor lui Miloșevici, un blam nedrept s-a extins peste toți sârbii, considerați ca principali vinovați – până la finalul conflictului, când a devenit clar că victime și călăi avuseseră toate etniile (așa cum se întâmplă mereu într-un război civil).
Moartea lui Miloșevici, prin ea însăși, nu rezolvă nimic. Rana din mintea și sufletul sârbilor va mai dura. Acolo, acum reformatorii par a fi în impas, iar Partidul Radical Sârb (SRS, cel mai naționalist) e în fruntea sondajelor. Provincia Kosovo agită problema independenței, iar Muntenegru vorbește de ruperea federației cu Serbia.
Aviz și tuturor exaltaților de la noi: când ai aprins un pai din snopul etnic, nimeni nu știe cum și când se va stinge focul în țară.
