După-amiază de noiembrie. Undeva, în cer, pâlpâie feștila unui soare discret, mult prea discret pentru a înmuia frigul care se instalează peste digurile lacului. Câteva sălcii pletoase se lasă pieptănate de vântul care bate cu intermitențe, se stinge și iar suflă. Îl simt în ceafă. Păzesc, împreună cu un confrate de plimbat pușca din Ploiești, luciul dintre stufuri pe care ar trebui să coboare, sub seară, cârduri de rațe și gâște sălbatice. Un localnic ne-a informat că seară de seară pasajul e bogat, vin din nord gârlițe vineții, multe de acoperă văzduhul. Deocamdată câmpul e pustiu, iar lacul așișderea. Nici țipenie de vietate. Pa malul celălalt, Americanu, JR, Nicu, alți confrați întru scormonit tainele bălții. Tăifăsuiesc cu Dan, ploieșteanul care a aderat la secta vânătorilor de vreo doi ani. E încă, zicem noi, cu caș la gura puștii. Vorbim domol, să nu ne audă gâștele din cer și să plece mai departe, în Bulgaria sau și mai jos, pe neștiutele lor cărări aeriene de toamnă.
Anul trecut istoriseam, într-un articol găzduit în această rubrică, pățania de Crăciun a ploieșteanului, naș de cununie pentru două familii. Petrecerea, începută ceremonios, cu răsfățuri culinare și vorbe încărcate de curtoazie a lunecat încet, încet pe panta politică. Una dintre familii iubea pătimaș personajul Băsescu, oropsit de consilieri, de opoziție, de lumea rea. Președintele nu avea norocul să fie lăsat singur să decidă și să făptuiască lucruri mărețe pentru binele și prosperitatea nației. Cealaltă familie de fini ura cu aceeași înverșunare, până la sfârtecarea de sine, personajul Băsescu pe care-l socotea nu doar nociv pentru scumpa noastră țărișoară, ci de-a dreptul asasin. Cearta dintre cele două tabere, angajând și soacre, nepoți, degenera ușor spre un conflict de farfurii în cap, ceea ce a dus la intervenția dură a gazdei. Dacă nu vă potoliți imediat, a decis nașul, nu-mi mai călcați pragul. Nici acum, nici de ziua mea, niciodată. Uite, acolo e ușa! Nu mai vreau politică în casa mea. Autoritatea părintelui de cununie a potolit cearta. Au rămas doar dușmăniile citibile în căutăturile acre pe care și le zvârleau, printre sarmale, combatanții.
Ce-ți mai fac finii? De la acel incident au trecut vreo doi ani. Ăia pro-președinte și-au mai potolit avântul de îndrăgostiți? Nu știu ce mi-a venit să deschid subiectul. Vecinul meu, întins ca și mine în iarbă, sub camuflajul unor tufe de măceș, s-a înviorat brusc. Duminica trecută, zice, mi-am serbat ziua de naștere. N-am știut, zic, la mulți ani, să fii sănătos. Mulțumesc! Ei bine, mi-au venit iar finii, rudele, că așa se cuvine. Nu știu dacă poți să mă crezi, dar cei cu iubirea de Băsescu au rămas statornici și neclintiți în sentimente. Și-ar da, mai departe, viața pentru el. Ce mai zic acum? Păi zic la fel. Cu mici adăogiri. Acum de vină sunt mogulii și voi, ziariștii. Președintele nu e lăsat să facă lucrurile minunate care ne-ar scoate din criză. Ce zic de tărășenia cu puștiul ăla din Ploiești pe care l-a cârpit marinarul? Mulți din orașul tău au fost martori ai scenei. Zic că bine i-a făcut, că mucosul merita o scatoalcă. Dar de ce era nevoie să mintă? Nu-l acuză de jurământ fals? Nu. Nici vorbă. Chiar se amuzau că a găsit șmecheria cu „jur că nu i-am dat un pumn în plex”. Păi nici nu i-a dat. I-a dat un dos de labă peste gură. Dat dracului! Înseamnă, zic eu, că finii tăi fac parte din cei nouă la sută care l-ar mai vota pe Băsescu. Ăștia sunt atinși de flamă. Nu-i mai vindecă nimeni și nimic. Da, confirmă amicul meu. Criza, sărăcia, șomajul, lefurile scăzute, prețurile alimentelor care cresc n-au nicio legătură cu proasta guvernare (știu și ei că guvernul e condus de Băsescu). Ei cred că voi, ziariștii induceți lumea în eroare, iar mogulii nu-l lasă pe președinte să se desfășoare.
Pe nesimțite s-a făcut seară. Din cealaltă parte a lacului se aude un foc de armă, înfundat fiindcă între timp s-a lăsat ceața. O fi tras, consimțim noi, Americanu, de departe cel mai bun țintaș dintre noi. Dinspre lac nici un sunet. Ga, ga-ul pe care-l așteptăm din cer e învelit într-o obositoare tăcere. Tragem de puști și de cartușierele pline spre mașinile lăsate lângă mânăstirea Parepa unde ne întâlnim și cu ceilalți vânători. Se dă dezlegare la o țuică pentru cei care nu vor trece la volan. Nimeni, ca de atâtea ori, n-a împușcat nimic, dar vânătoarea, chiar și fără trofee, rămâne, de când e lumea, o pasiune nimicitoare. Lacul, neatins, nici de noi, nici de cârdurile de zburătoare rămâne în urmă și se închide ca o pleoapă, enigmatic.
