În Sfânta Evanghelie din Duminica a 19-a după Rusalii Mântuitorul Iisus Hristos ne arată importanța iubirii milostive pe care oamenii trebuie să o manifeste unul față de celălalt, chiar și față de cei care le sunt vrăjmași.
Iubirea care îl face pe om asemenea lui Dumnezeu
De ce este atât de importantă iubirea smerită față de toți oamenii? Pentru că aceasta îl face pe om asemenea lui Dumnezeu, iar dobândirea asemănării cu Dumnezeu este scopul ultim al vieții omului pe pământ, ca timp al pregătirii pentru viața veșnică. Mântuitorul Iisus Hristos spune în Evanghelia de astăzi oamenilor iubitori și milostivi: „răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt”. Referitor la aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur zice:”Și cum este cu putință de a fi cineva fiu al lui Dumnezeu? Dezbrăcându-te de toate patimile omenești și arătând blândețe către cei ce te batjocoresc și te nedreptățesc, căci și Tatăl tău Cel ceresc astfel Se arată către cei ce Îl defaimă. De aceea, de multe ori zicând această vorbă, El n-a pronunțat-o simplu: „ca să fiți deopotrivă Tatălui vostru”, ci numai după ce le-a zis: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc” (Matei 5, 44); numai după aceasta, zic, a adăugat și acest premiu. Nimic nu ne poate apropia atât de mult de Dumnezeu, și nu ne face deopotrivă cu El, ca această virtute la care suntem chemați. De aceea și Pavel când zice: „Fiți următori ai lui Dumnezeu” (Efeseni 5, 1), spune ca să ne facem imitatori ai lui Dumnezeu și prin aceasta.”
„Nu răsplătiți răul cu rău sau ocara cu ocară”
În Sfânta Scriptură a Noului Testament găsim mai multe îndemnuri la cultivarea iubirii despre care ne vorbește Evanghelia de astăzi:”Ați auzit că s-a zis: „Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău”. Iar Eu zic vouă: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din ceruri…” (Matei 5, 44-45). Iubirea aproapelui este semnul identității spirituale a ucenicilor lui Hristos, al creștinilor: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan 13, 34-35). Sfântul Apostol Petru îndeamnă pe creștini astfel: „… Fiți toți într-un gând, împreună-pătimitori, iubitori de frați, milostivi, smeriți. Nu răsplătiți răul cu rău sau ocara cu ocară, ci, dimpotrivă, binecuvântați, căci spre aceasta ați fost chemați, ca să moșteniți binecuvântarea” (I Petru 3, 8-9). Totodată, în Noul Testament se arată faptul că nimeni nu-L poate iubi pe Dumnezeu fără să-l iubească în același timp și pe aproapele său: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească” ( I Ioan 4, 20).
Sfinții Părinți ai Bisericii au evidențiat, de asemenea, importanța iubirii milostive față de toți oamenii, care este semn al iubirii smerite față de Dumnezeu: „Cel ce iubește pe Dumnezeu nu poate să nu iubească și pe tot omul ca pe sine însuși, deși nu are plăcere de patimile celor ce nu s-au curățit încă. De aceea când vede întoarcerea și îndreptarea lor, se bucură cu bucurie mare și negrăită”.
Iubirea care se ridică deasupra firii umane egoiste
Când Mântuitorul ne spune să îi iubim pe vrăjmașii noștri, ne cere un lucru greu de realizat, deoarece noi socotim că este normal să răspundem la iubire cu iubire, la bine cu bine și să împrumutăm pe cei care ne împrumută sau de la care nădăjduim să luăm înapoi ceea ce am împrumutat, dar nu ni se pare normal sau firesc să facem bine celor care ne fac rău. Prin aceasta constatăm că, de fapt, ceea ce numim noi firesc sau normal nu este firea cea voită și creată de Dumnezeu, ci firea căzută în păcat sau păcătoasă care amestecă răul cu binele, bunătatea cu răutatea și care așteaptă imediat răsplată pentru fapta cea bună.
Înțelegem, așadar, că iubirea de vrăjmași pe care o cere Mântuitorul Iisus Hristos nu se poate realiza ușor, doar printr-un act de voință, ci prin efort duhovnicesc, prin dobândirea iubirii milostive a lui Dumnezeu în viața noastră. Iubirea noastră egoistă este, în general, posesivă sau calculată. Iubim dacă suntem iubiți, facem bine dacă ni se face bine, ajutăm dacă suntem ajutați. Această iubire oarecum mercantilă, comercială, calculată, matematică, juridică este o iubire de servicii reciproce. Sfântul Maxim Mărturisitorul enumeră motivele principale pentru care un om îl iubește pe aproapele său: „Oamenii se iubesc unii pe alții, fie în chip vrednic de ocară, fie pentru aceste cinci pricini: sau pentru Dumnezeu, cum iubește cel virtuos pe toți, atât pe cel virtuos, cât și pe cel ce încă nu este virtuos; sau pentru fire, cum iubesc părinții pe copii și invers; sau pentru slava deșartă, cum iubește cel slăvit pe cel ce-l slăvește; saupentru iubirea de argint, cum iubește cineva pe cel bogat pentru a primi bani; sau pentru plăcere, ca cel ce-și slujește stomacul și cele de sub stomac.
Dragostea cea dintâi este vrednică de laudă; a doua e mijlocie; celelalte sunt pătimașe.”
O nouă dimensiune a vieții
Mântuitorul Iisus Hristos însă cere de la noi o iubire generoasă, adică mărinimoasă și milostivă, fără a aștepta răsplată. E vorba aici de o nouă dimensiune a vieții, și anume, Mântuitorul ne cere să-i iubim pe oameni nu doar omenește, ci să-i iubim dumnezeiește, cum îi iubește Dumnezeu Cel milostiv, Care „este bun cu cei nemulțumitori și răi”.
În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Precum Dumnezeu, fiind prin fire bun și fără patimă, iubește pe toți la fel, ca făpturi ale sale, dar pe cel virtuos îl slăvește, ca pe unul ce și-a însușit cunoștința și prin aplecarea voii, iar pe cel leneș îl miluiește pentru bunătatea Sa și îl întoarce în veacul acesta prin certare, tot așa și cel bun fără patimă în aplecarea voii sale iubește pe toți oamenii la fel: pe cel virtuos pentru fire și pentru buna aplecare a voii lui, iar pe cel leneș îl miluiește pentru fire și din compătimire, ca pe un lipsit de minte ce umblă în întuneric.”
(Prea Fericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române)
