Această poruncă a lui Iisus Nazarineanul vine, de fapt, din Vechiul Testament – care-i limitează aplicabilitatea la membrii unui același cuplu: Să nu te răzbuni cu mâna ta și să nu ai ură asupra fiilor poporului tău, ci să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți (Levitic 19, 18). Noul Testament i-a lărgit aplicarea, făcând din fiecare om un subiect al iubirii. Felul în care această poruncă este exprimată la modul imperativ: Iubește, Să iubești (cf. Luca 10,27), clarifică faptul că iubirea este o poruncă dumnezeiască și nu doar o simplă mișcare afectivă. Iubirea este, așadar, obiectul unei legi a cărei semnificație se rezumă în aceea că trebuie să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți.
Ideea subiacentă în Vechiul Testament este că există o legătură între păzitorii Legii. Aceștia aparțin cu toții poporului celor drepți. Ei se pretind a fi uniți prin legătura sfințeniei. În acest context, a iubi înseamnă a întări entitatea divino-umană a poporului iudeu.
Hristos nu ne face să aparținem unui popor anume. Iubind, noi constituim poporul celor iubiți. De aceea, Iisus a propus parabola Bunului Samaritean ca răspuns către învățătorul de Lege care Îl întreba: Cine este aproapele meu ? La această întrebare, Domnul a răspuns printr-o altă întrebare: Care dintre acești trei ți se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Învățătorul, răspunzând: Cel care a făcut milă cu el. Iisus i-a zis : Mergi și fă și tu asemenea (Luca 10, 36-37). El a vrut să spună că tot omul ne rămâne străin, atâta timp cât nu luăm în considerare durerile și singurătatea lui. Prin urmare, El nu ne cere să avem doar milă. Mila este rezultatul unui sentiment spontan. El vrea să ne spună că a iubi înseamnă a ajuta. Pentru Iisus, doar prin iubirea activă se constituie poporul celor iubiți.
De ce oare Legea cere să iubim? Legea nu lasă pe nimeni să acționeze după bunul plac. Ea nu cunoaște iubirea-pasiune. Omul poate avea pasiuni pentru sau contra altora, după cum poate să nu aibă. Subiectul animozității lui poate muri, după cum i se poate întâmpla lui însuși să piară. De moare în stare de ranchiună, moare despărțit de ceilalți. Legătura care îl unea cu ei în sânul poporului sfânt este desfăcută. Dacă excludem pe cineva din iubire, ne excludem și pe noi. De asemenea, Îl excludem și pe Dumnezeu Care ne luminează unitatea existențială. Or, este spus: Iubiți pe vrăjmașii voștri (Matei 5,44). A iubi pe vrăjmaș înseamnă să te lepezi de orice duh de vrăjmășie. Înseamnă să-l ajuți pe vrăjmaș să se lepede și el de aceasta și, în orice caz, înseamnă a-l ajuta să se elibereze de excludere.
Dacă iubirea reprezintă un cod de conduită și de viață între oameni, rezultă că ea nu este datorată calităților persoanei pe care trebuie să o iubim. Aceasta poate fi respingătoare în toate sensurile cuvântului. Cu adevărat, nu oricui îi este dat să strălucească de dumnezeiasca lumină. Omul poate să nu fie dotat cu o politețe rafinată. Se poate să nu fi fost atins câtuși de puțin de civilizație. Cu toate acestea, trebuie să-l iubim așa cum este el, pentru a se naște din nou. Noi nu iubim pe cineva pentru că acesta merită sau ca să ne răsplătească. Sufletul poate să-i fie avar, arid și lipsit de toată bunăvoința. Toate acestea nu trebuie să ne frâneze, căci noi trebuie să trăim din harul pogorât de Sus. Acesta trebuie să ne fie de ajuns. El ne transformă pustiurile în Rai. Când Dumnezeu ne este suficient, trăim în plinătatea ființei noastre. Putem fi ispitiți de cutare sau cutare alt mod uman. Aceste moduri pot să ne trezească râvna sau chiar, uneori, să reflecte dumnezeieștile lumini. Orice ar fi, trebuie să rămânem în pustia iubirii, după expresia lui Mauriac, și să trăim acolo în toată desăvârșirea, în măsura în care suntem conștienți că suntem iubiți de Dumnezeu.
Iubirea lui Dumnezeu ne salvează. Trebuie să realizăm că această iubire ne învăluie și să nu mai cerem nimic de la celălalt. Uneori ni se întâmplă să simțim că afecțiunea cuiva față de noi este o reflectare a afecțiunii pe care ne-o poartă Dumnezeu. Toată valoarea iubirii afective ar fi să ne permită să realizăm paternitatea lui Dumnezeu. Dumnezeu poate fi descifrat prin tot ceea ce există în lumea aceasta. Lumea este o carte mare. Fericiți cei care ajung să rostească Numele lui Dumnezeu la fiecare rând al acestei cărți!
- Se întâmplă ca cel pe care îl ajutăm să fie mișcat de atenția noastră și să ne-o redea în afecțiune
Încercând să înțelegem mai în profunzime ce a vrut cu adevărat să spună Iisus în această poruncă, realizăm că aproapele este cel care este obiectul compasiunii noastre și al slujirii noastre duse până la capăt. Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți nu poate, așadar, să însemne decât: „Iubește-ți aproapele mai mult decât pe tine însuți”. Ar fi superficial să spunem, de exemplu: „Dă-i să mănânce aproapelui tău tot atât cât mănânci tu”, căci situația celuilalt poate cere uneori ca tu să-ți scoți hrana din propria gură ca să i-o dai lui și să te dezbraci ca să-l îmbraci mai bine. Echilibrul cantitativ între hrana ta și a lui sau între hainele voastre denotă doar faptul că tu nu iubești cu adevărat până la capăt. Aceasta înseamnă că nu vrei să faci economia niciunui mijloc pentru a-ți asigura o viață mai bună și că nu vrei să dai decât din surplusul tău. Un echilibru de acest fel te încurajează în faptul de a exista, pe când iubirea semnifică adesea renunțarea la propria ta existență, pentru a-l face pe celălalt să trăiască.
Această poruncă nu și-a luat toată plinătatea decât prin Cel care i-a iubit pe toți oamenii, dându-Se chiar la moartea pentru ei pe Cruce. Dându-Se astfel, El i-a considerat mai importanți decât propria viață. Prin exemplul Lui, ne aflăm justificați de a întrece porunca în înțelesul său iudeu, bazat pe iubirea semenilor, și de a ajunge la această formulare: „Iubește-ți aproapele mai mult decât pe tine însuți”. Săvârșind dumnezeiasca iubire pentru noi în Hristos, noi murim lumii sau, mai bine zis, noi facem ca lumea să moară în noi. Devenim conștienți că nu existăm prin noi înșine. Încetăm să dăm importanță la ceea ce suntem. Credem cu tărie că Hristos, prin moartea Lui, ne dă existență. Făptura noastră, înnoită astfel, se transformă într-o altă făptură, cea a celuilalt, pe care îl regenerează și-l redă vieții.
Trebuie să iubim independent de înclinațiile sau de defectele celui pe care îl iubim. Nici nu este nevoie să avem legături permanente cu cel pe care îl iubim întru Hristos. Acesta poate avea nevoie de noi astăzi și să-și fie suficient sieși mâine. Putem să-l fi ajutat mult sau chiar să-l fi susținut mult timp. Măcar de-ar fi numai aceasta. Trebuie să fim întotdeauna pregătiți să ne întoarcem fața spre un altul care are nevoie de compasiunea noastră. Chipul celuilalt devine astfel pentru noi Cel al lui Hristos. Este evident că spunând: Flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc (Matei 25, 35), Iisus vorbea despre foamea flămânzilor, iar nu despre propria foame. Datorită faptului că suntem slujitori, trebuie întotdeauna să fim atenți la nevoile celor cărora le slujim: întotdeauna prezenți, prompți în a consola și a îmbărbăta, gata de a sătura, dispuși să dăm sfat. De îndată ce o nevoie este adusă atenției noastre, trebuie să ne facem apropiați și să ne dăruim.
Se întâmplă ca cel pe care îl ajutăm să fie mișcat de atenția noastră și să ne-o redea în afecțiune, făcându-ne un loc în inima lui. Atunci va trebui să fim cu băgare de seamă. Pericolul unei astfel de afecțiuni este acela de a ne face să credem în vreo oarecare importanță a darurilor noastre. Aceasta nu ar trebui să aibă niciun loc în noi. Trebuie să veghem să nu fim nimic în ochii noștri. Îl iubim pe celălalt numai pentru că el realizează că este iubit de Dumnezeu. Dacă ne redă afecțiunea, am primit datoria noastră. Nu este ceva rău în aceasta, însă nu este deloc important. Singura importanță a unei astfel de deschideri afective este de a-i face pe unii, și pe ceilalți, să se transcende și, prin urmare, să-i aproprie de Dumnezeu.
În realitate, Îi dăm lui Hristos – căci El sălășluiește în celălalt, îndeosebi în cel care este în nevoie. Hristos este Sărmanul prin excelență, Cel cu totul sărman. El nu a primit de la umanitate decât un refuz. Noi suntem, așadar, cu El și în El în toți cei care suferă. Cel ce iubește și cel iubit sunt unificați în unicitatea lui Hristos Care a răspândit prin sângele Lui darul țâșnit din veșnicie din inima lui Dumnezeu. Cel ce rămâne în Dumnezeu este singurul care ne face să sălășluim în El. Dacă ne mulțumim să sălășluim în celălalt, ne vom învecina totodată cu frumusețile lui. Atunci trebuie să ne mulțumim cu puțin și să nu ne săturăm. E adevărat că afecțiunea se hrănește cu afecțiune. Este chiar cu putință ca în aceasta să se afle un tăciune dumnezeiesc. Însă, discernământul omenesc întors spre dumnezeiesc și eliberat de eu jertfește eul, și atunci Dumnezeu Se descoperă în ceilalți. Important este de a-L transmite pe Dumnezeu și credința noastră în el. Eu nu neg legitimitatea unei mișcări afective și bucuria aflată în întâlnirea a două inimi. Este o recompensă care ni se dă. Cu toate acestea, nu trebuie să ne atașăm de cel pe care îl ajutăm, căci scopul nostru este de a-i întoarce chipul spre cel al Domnului, ca să-I mulțumească și să acceadă la Viață.
(Mitropolitul George (Khodr) al Muntelui Liban, într-o conferință la Beirut, 19 noiembrie 2005, Sursa: Doxologia.ro)
