Iubește pe cel căzut și păcătos, câtă nevoie are de tine!

Dumnezeu vrea de la noi bunătate, milostivire față de oamenii nefericiți, slabi, față de cei căzuți și disprețuiți, chiar și față de cei pe care s-ar părea că avem depline drepturi de a-i socoti lepădați: față de hoți, de bandiți, de curve, de ucigași. „Cum așa”, veți întreba, „suntem datori să îi iubim și pe ăștia?”. Da, tocmai cu ei trebuie să fim mai atenți, tocmai față de ei trebuie să avem cât mai mult tact în cuvinte, fiindcă ei sunt grav bolnavi cu duhul.
Nu-i așa că față de trupul bolnav avem mai multă grijă și gingășie decât atunci când este sănătos? Ei bine, să știți că și acești nefericiți, pe care noi îi socotim niște lepădați, acești criminali au și ei inimă omenească, îi mustră conștiința, se chinuie. Le este greu să ducă povara lepădării, disprețului și blestemului obștesc.
Domnul a venit „să caute și să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19, 10) ‒ nu doar pe cei pierduți care-L înconjurau în timpul vieții Sale pământești, ci și pe cei din vremurile următoare, printre care ne numărăm și noi. El stă la inima fiecăruia dintre noi, și bate, și cere cu smerenie să-L lăsăm înăuntru. El Se oprește lângă fiecare dintre noi, ne cheamă pe nume, și ne cheamă la pocăință, și ne mântuiește.
(Sfântul Luca al Crimeei, La Porțile Postului Mare, traducere de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Biserica Ortodoxă, București, 2004, p. 10, Sursa: Doxologia.ro)