Ițcanii Vechi – locul primei mănăstiri de maici din Moldova

– Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Ițcani reprezintă ultimul vestigiu al mănăstirii amintite la 1395 în Cronica lui Hurmuzachi, sub numele de „Biserica lui Iațco sau Lațco, de lângă Suceava”
– Prima atestare documentară care se referă pe larg la Mănăstirea Ițcani, și care apare scrisă în cartea părintelui paroh Ioan Nistoroaea, datează din anul 1453, și aparține lui Alexandru al II-lea Voievod
– Clopotnița cu trei arcade din curtea bisericii are un clopot „de gheață” care alungă norii de ploaie
Biserica lui Iațco sau Lațco. Ițcanii Vechi. Biserica Adormirea „Maicii Domnului” reprezintă ultimul vestigiu al Mănăstirii amintite la 1395 în Cronica lui Hurmuzachi sub numele de „Biserica lui Iațco sau Lațco, de lângă Suceava”. Cel puțin așa susține parohul bisericii, preot profesor Ioan Nistoroaea, care ne-a povestit care este legenda acestui loc istoric, despre care, din păcate, nu s-au păstrat foarte multe documente. Legenda, redată de marele cronicar Miron Costin, spune că Dragoș Vodă, descălecătorul Moldovei, venind cu ai săi din Maramureș la o vânătoare de bouri și trecând munții la apa Moldovei, ajunge până la târgul Sucevei. „Simțind miros de fum mai spre apă, într-o pădure măruntă întâlnește un bătrân arzând cărbune pentru prisaca lui. Când Dragoș Vodă l-a întrebat pe bătrân care-i este numele el a răspuns că este rutean și-l cheamă Iațco. Atunci, voievodul dă poruncă să fie aduși și alții din neamul lui, să taie din pădure și să întemeieze un sat și pe locul acela să întemeieze o biserică”, ne-a povestit părintele Nistoroaia, care a publicat în cartea sa „Ucenicie în Pridvor” date despre istoricul acestui loc și al bisericii pe care o păstorește. Dorința Voievodului Dragoș Vodă se împlini la acea vreme, și astfel luă ființă „Iațcani” sau Ețcani” sau Ițcani”, „sâmburele orașului Suceava de mai târziu”, după cum reiese din cronicele vremii. Biserica lui Iațco, din datele culese și publicate de părintele paroh al acestei biserici, apare într-un document bizantin din 1395.
– Vechea breaslă a cizmarilor își serbează hramul la Biserica „Adormirea Maicii Domnului”
Prima atestare documentară care se referă pe larg la Mănăstirea Ițcani, și care apare scrisă în cartea părintelui Nistoroaea, datează din anul 1453, și aparține lui Alexandru al II-lea Voievod, cunoscut și sub numele de Alexăndrel, deoarece în acel an, când a ajuns pe tronul Țării Moldovei, ca fiu al lui Ilias Vodă și frate al lui Bogdan al II-lea Vodă, cu toții Mușatini veritabili, avea doar 15 ani. În hrisovul său din 23 februarie 1453, unul din primele documente asupra cărora își pune pecetea sa de domnitor, tânărul Alexandru al II-lea afirma: „am dat mănăstirii noastre, care este lângă Suceava a lui Iațicu, unde este hramul Adormirii Sf. Născătoarei de Dumnezeu, unde este stariță Fevronia, ca să așeze sat la hotarul mănăstirii, unde va voi, și ori pe cine să cheme sau din țara streină sau din țara noastră. Iar acelor oameni toți câți vor fi la acea mănăstire, le dăm slobozenie să-și are, și să sămene săcara și să cosască fân în țarina târgului Sucevei, ca și oamenii târgoveți. De asemeni acei oameni să aibă slobozenie, sau meșteri de vor fi sau cojocari, sau ori de ce meșteșug, sau rus sau grec, sau ori de ce limbă, să nu dea acei oameni nici dare nici posadă, nici ilis, nici la morile noastre să nu lucreze, nici la cetate, nici zeciuiala din albine să nu dea, nici din vii, nici nimica alta să nu dea niciodată în veci (…)”.
De-a lungul vremii nu știm care meșteri au cinstit această biserică mai mult, dar știm că în fiecare an, pe 21 noiembrie, vechea breaslă a cizmarilor din Suceava își serbează hramul la acest locaș. Slujba nu este una obișnuită, mai ales că în această zi se face o anumită procesiune din care nu lipsesc steagul breslei și o lumânare foarte mare care, se pare, are peste 150 de ani.
– Actuala biserică datează din anul 1639
Construcția actualei biserici cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” datează din anul 1639, când două călugărițe, Anghelina și Nastasia, au refăcut vechea biserică. „După ocuparea Bucovinei de către Imperiul Austro – Ungar în 1774, acest lăcaș de închinăciune funcționează ca simplu locaș de cult, cu mai multe întreruperi. În anul 1937, biserica a fost închisă pentru că mai multe cutremure și două incendii au afectat-o serios. Biserica este de plan triconc, alcătuită din pridvor, de o rară frumusețe, care are șapte arcade romanice, pronaos, naos și sfântul altar împodobit cu un valoros iconostas din 1792 și icoane foarte vechi în stilul artei bisericești ruse din secolul XVIII-lea. În perioada 1949 -1950 construcția a suferit unele reparații firave, dar care i-au permis să fie din nou loc de închinare”, ne-a mai spus preotul paroh Nistoroaea. Lucrările serioase de restaurare au început în anul 1988, când s-au descoperit și mari avarii în construcția bisericii, ceea ce a impus ca în anul 1991 să se realizeze o consolidare a construcției, păstrându-se și elemente din tencuielile originale.
– Clopotul de argint care împrăștie norii
Chiar de la intrarea în curtea bisericii ochiul îți este furat de o clopotniță cu arcade, nu cu turle ca la majoritatea bisericilor, trei arcade susținute de stâlpi masivi, asemănătoare cu clopotnița de la Biserica „Sfânta Înviere” de lângă „Dom Polski”, și un cimitir vechi care mai rezistă lângă lăcașul de cult. Astfel de clopote sunt puține în țară, fapt privit cu mândrie de credincioșii din parohia „Adormirea Maicii Domnului”. Ele au fost montate deasupra pământului, în clopotnițe cu arcade, pentru ca să nu se piardă sunetul clopotelor printre pereții unei clopotnițe obișnuite. Bătrânii locului povestesc că aceste clopote erau folosite ori de câte ori se prevestea vreme rea. Nimic neobișnuit până aici, pentru că această practică se întâlnește în multe parohii, doar că aici, din cele trei clopote, cel mai mic, cel din stânga, este și cel mai apreciat de credincioși. Se spune că ar suna cel mai „curat”, că ar avea un sunet aparte, fapt care i-a dat și o denumire în popor – „clopotul de gheață” sau „clopotul de argint” care îndepărtează… ploile cu gheață. Oamenii povestesc că atunci când norii negrii acopereau înfricoșător cerul Ițcanilor Vechi, băițandrii fugeau repede la clopotniță să sune din clopote, mai ales din cel mic, iar mamele copiilor aprindeau candela sau lumânarea din noaptea de Paști și se închinau Maicii Domnului, tocmai pentru a alunga și această nenorocire. Ei spun că de cele mai multe ori norii dispăreau ca printr-o minune. Acest clopot avea menirea de a aduce oamenii la slujbă, rol pe care și l-a păstrat până azi, și chiar a fost făcut din darurile – argintărie – aduse de credincioși la biserică. Legenda spune că acest clopot „de gheață” care a rezistat până astăzi ar fi al doilea, turnat pe la 1800, și a înlocuit primul clopot, comandat de maica Fevronia la Odessa, pentru că rușii aveau mult argint adus din Caucaz.
„Nu putem să știm dacă este prima sau ultima mănăstire, știm doar că este menționată la 1395, dar puteau să mai fie și altele”
Pentru a ne convinge dacă legenda Mănăstirii lui Iațco are rădăcini în istorie, și că Ițcanii Vechi a „găzduit” prima mănăstire de maici din Moldova, am consultat un doctor în istorie în persoana domnișoarei Paraschiva Batariuc, din cadrul Complexului Muzeal Bucovina, care ne-a spus că „noi nu putem să știm dacă este prima sau ultima mănăstire, știm doar că este menționată la 1395, dar puteau să mai fie și altele, este prima menționată, dar nu putem să știm dacă este singura. Istoria nu merge cu prima…Poți să spui: cea mai veche mențiune cunoscută”. Paraschiva Batariuc ne-a mai explicat că inițial s-a scris că este mănăstire, dar nu s-a specificat dacă este de maici sau de călugări. Abia în secolul al XV-lea se știa că este mănăstire de maici, și a fost, într-adevăr, de maici până al sfârșitul secolului al XVIII-lea, când au desființat-o austriecii. Nici despre clopotul „de gheață” nu a părut foarte impresionat istoricul Paraschiva Batariuc, explicând că „fiecare clopot are în compoziția sa o anumită cantitate de argint, iar obiceiul de a suna clopotele când vine vreme rea este folosit în mai multe sate românești”.