IȚCANI (I). „Scrie la letopisețul cel moldovenescu, la predoslovie, de zice că deaca au ucis acei vânători acel buor, întorcându-se înapoi, văzând locuri desfătate, au luat pre câmpi într-o parte și au nemerit la locul unde acum târgul Sucevei. Acolo aminosindu-le fum de foc și fiind locul despre apă, cu pădure mănuntă, au pogorât pre mirodeniia fumului la locul unde este acum mănăstirea Ețcanei. Acolea pre acelaș loc au găsit o priseacă cu stupi și un moșneag bătrân, de prisăcăriia stupii, de seminție au fost rus și l-au chiemat Ețco. Pre carele deaca l-au întrebat vânătorii, ce omu-i și den ce țară este, el au spus că este rus den Țara Leșască. Așijderea și pentru loc l-au întrebat, ce loc este acesta și de ce stăpân ascultă ? Ețco au zis: este un loc pustiiu și fără stăpân, de-l domnescu fierile și pasările și să tinde locul în gios, păn’ în Dunăre, iar în sus păn’ în Nistru, de să hotăraște cu Țara Leșască, și este loc foarte bun de hrană. Înțelegând vânătorii acest cuvânt, au sârguit la Maramorăș, de ș-au tras oamenii săi într-această parte și pre alții au îndemnat, de au descălecat întăi supt munte și s-au lățit pre Moldova în gios. Iar Iațco prisecariul, deaca au înțeles de descălecarea maramorășenilor, îndată s-au dus și el în Țara Leșască, de au dus ruși mulți și i-au descălecat pre apa Sucevei în sus și pre Siretiu despre Botoșiani. Și așa de sârgu s-au lățit rumănii în gios și rușii în sus” (Ureche, Letopisețul…).
Mănăstirea Ițcanilor, cu hramul Adormirea Maicii Domnului (Panaghia), exista în mai 1395, când Iațco o închina, împreună cu biserica Sfântului Dumitru din Suceava (cea veche, din lemn), patriarhului Constantinopolului, Antonie al IV-lea.
Legendarul sat al și mai legendatului Iațco își începe istoria reală în 23 februarie 1453, când Alexandru Vodă acordă mănăstirii lui Iațco, unde era stareță Fevronia, dreptul de a înființa un sat pe moșia mănăstirească.
Prin carte domnească, stareța Fevronia era împuternicită „să-și întemeieze sat în hotarul mănăstirii, unde îi va plăcea, și pe cine va chema, sau din țară străină, sau din Țara Leșească, sau din țara noastră, toți acești oameni câți vor fi la această mănăstire să fie slobozi să-și are și să-și semene grâul și să cosească fân din țarina târgului Suceava ca și oamenii târgoveți. Și, de asemenea, acești oameni să aibă slobozenie, fie că vor fi meșteri sau cojocari sau orice fel de meșteri, fie rus sau grec sau de orice altfel de limbă să nu dea acești oameni nici dare, nici posadă, nici iliș, nici la morile noastre să nu lucreze, altceva nimică să nu dea niciodată, în veci. Și, de asemenea, acești oameni să fie slobozi și să umble în bunăvoie cu oale sau cu sare sau după pește, fie că vor umbla cu marfă vie sau moartă, cu ce vor putea, pretutindeni în țara noastră, vânzând și cumpărând, și prin târguri, și prin sate, iar vamă să nu dea nicăiri nici un groș, fie că vama este vândută, fie că este nevândută”.
Soarta Ițcanilor părea să fi fost ursită pentru activități economice durabile, dar, deși ursirea mai reverberează, uneori, prin vremuri, Ițcanii nu rămân decât un sat ceva mai răsărit, un sat care trăiește primul șoc încă pe vremea stareței Fevroniei, când un călugăr implică mănăstirea în niște tranzacții economice păguboase, iar satul se năruie, rămânând un cătun pipernicit până la venirea austriecilor, când, în jurul bisericii fostei mănăstiri se mai aflau doar 13 case.
Recensământul lui Rumeanțev[1], din 1772-1773, înregistrează la Iațcanii, în Ocolul Mijlocului, fără alte precizări, „47 – toată suma caselor”, însemnând 11 panțiri isprăvnicești, 3 pescari isprăvnicești, 1 dascăl, 2 argați ai lui Șeptilici, 1 popă, 5 nevolnici, 3 femei sărace, 7 scutelnici ai călugărilor „ot Ețcani” și 13 birnici.
După 1775, sosesc în Ițcani șapte familii de bejenari transilvani și o puzderie de nemți harnici și serioși. Florea Ungurean din Cocin, Ioan Para, Vasile Moroșan, Ursu Moroșan, Toader Mălinaș, Filimon Moldovan și Grigore Moldovan, toți din Bistrița, s-au așezat pe noua proprietate a statului austriac, în vecinătatea celor 13 familii de români. Nemții s-au statornicit mai înspre lunca Sucevei, unde și-au făcut și școală, deservită de doi învățători, Leopold Columbus și Caspar Szylecki.
Partea satului, dinspre viitoarea gară, care se va numi Noul Ițcani, a fost colonizată în 4 iulie, 1788 cu opt familii de emigranți germani, apoi cu alte zece familii, în cea mai mare parte provenite din Palatinat, acordul pentru concesionarea terenurilor fiind semnat în 4 septembrie 1795. Numele primilor emigranți germani au fost: Adam Sauer, Friedrich Kornelson, Peter și Elisabeth Hermann, Valentin și Margaretha Rau, Nahr Georg, Michael și Margaretha Arend, Michael și Ursula Hodel, Wilhelm și Margaretha Germann și Schultheiss.
[1] ACAD. ȘT. RSS MOLD., Moldovaîn epoca feudalismului, VII, I, Chișinău 1975, p. 342