ISTORIE

Eram în sală. Primisem, ca toți delegații la Congresul XII, o mapă și-un blocnotes în care, până la venirea lui Pârvulescu la tribună, nu notasem nimic de ceva interes scriitoricesc. Ce să fi reținut? Toate luările de cuvânt se încadraseră în stas-ul de înainte stabilit: nesfârșite, jenante și umile ode la adresa celor doi… Răscolind hârțoage vechi, am dat și peste carnetul în care, cu surprindere târzie, constat că am izbutit să notez, aproape cuvânt cu cuvânt, intervenția lui Pârvulescu. Nu chiar de la început, fiindcă primele fraze păreau a nu se deosebi de ceea ce auzisem până atunci: „sunt membru de partid de 60 de ani, dețin funcții de conducere de 55 de ani…” ș.a.m.d. Sala a aplaudat conform cutumei – inclusiv prezidiul! Se simțea însă plutind o anume îngrijorare în grupul central: Pârvulescu ceruse să i se dea cuvântul fără a fi înscris pe lista vorbitorilor – fapt fără precedent. Conducea Dăscălescu. Cu îngăduința concesivă a lui Ceaușescu („dați-i cuvântul!”) bătrânul Pârvulescu a coborât la tribună. Radioul și televiziunea au difuzat, până la un punct, neașteptatul discurs, după care au apărut ezitări pe sunet, variații ale nivelului, întreruperi și suprapuneri. Nu știu cât din luarea de cuvânt a ajuns nedistorsionată și lizibilă în receptoarele românilor. (Oricum, televiziunile din străinătate, intuind importanța momentului, au filmat totul, cap-coadă.) Din însemnările de atunci rezultă că, după frazele de început, C.P. a continuat să propună o pistă falsă, lăsând impresia că atacul va viza ținte mici: „Am merite mai puține decât acest Păunescu, care a spus vrute și nevrute ieri?” (Adică, lui i-ați dat cuvântul, și mie nu?) Cum discursul păunescian deranjase și bătrânii (prin construcția vehementă ce ieșea complet din tipare) și mai junii congresiști (datorită acutelor encomiastice trecute mult dincolo de limita bunului simț elementar), sala a reacționat auto-înșelându-se: aplauze „vibrante”. După care, a înghețat: „Tovarășul Ceaușescu și-a permis să pregătească, înainte de congres, la conferințe, să fie ales secretar general. Este fără precedent în istoria partidului nostru și-n istoria partidelor comuniste. De ce se sustrage Ceaușescu să fie ales membru al CC și, din cadrul membrilor CC, să fie reales? Pentru că N. Ceaușescu se sustrage controlului partidului!” Abia atunci sala s-a dezmeticit și a trecut, mai întâi, un murmur de spaimă uimită: tot eșafodajul construit cu grija ultimului amănunt se ducea de râpă și se primejduia statutul oricărui activist, mai important, mai mărunțel. Pe chipul „savantei de recunoaștere planetară” se putea citi stupoare, din care a încercat să iasă cu gesturi dezordonate și frânturi de proteste semi-articulate. S-a găsit cineva, din sectorul organizației Capitalei (nucleul propagandistic de bază) să strige „nu este corect!” Și a urmat reflexul spaimei, sala primejduită izbucnind sonor în „Ceaușescu reales / La al doișpelea congres!” Replica lui Pârvulescu: „Aici sunt echipe speciale de agitatori!” Proteste vehemente, deși despre rostul și rolul „agitatorului” se face vorbire inclusiv în documentele congresului! Probabil că, în acel moment, s-a tăiat legătura cu microfonul de la pupitrul vorbitorului: l-am văzut pe Pârvulescu mișcându-și buzele fără a izvodi vreun sunet, ca-ntr-un film mut. Agitație, consultări cu jumătate de voce, gestică panicată la centrul prezidiului (Ceaușescu, Elena, Dăscălescu, Bobu), după care s-a aflat soluția salvatoare, dându-se cuvântul (fără a fi înscris!) altui activist cu aceeași vechime în partid – Ion Popescu Puțuri. Care, desigur, a ridicat în slăvi „activitatea și capacitatea strălucită a secretarului general” și l-a învinuit pe Pârvulescu că… „n-a înțeles noul” (?!) Au mai apărut, repede, și alți salvatori de serviciu (Macovescu, Miu Dobrescu…), totul culminând cu o amplă și zgomotoasă explozie de urale izvorâte mai degrabă din spaimă. Episodul Pârvulescu, unic și, în felul său, imprevizibil, lasă loc unor întrebări: la urma urmei, vechiul activist nu voia altceva decât respectarea tradiției alegerii secretarului general – din rândul membrilor CC, prin vot și nu în urma unor impersonale ovații dirijate. Adică, același Ceaușescu, altfel ales! A fost interpretat ca un impardonabil atac la adresa lui „eroului între eroi”, într-o vreme în care, în numele „disciplinei de partid” funcționa o adevărată teroare a uniformizării opiniilor, reacțiilor, atitudinilor. (Apropo de reacții: Pârvulescu ar mai ajuns la microfon dacă nu-l scotea din sărite Păunescu?) Poate. Pârvulescu știa că nu mai are prea multe de pierdut. De câștigat, ce câștiga? Același Ceaușescu, ales printr-un alt mecanism, la fel de obedient? Și iată că momentul-limită la care am fost martor a devenit istorie. Cu I mare, cu i mic, oricum, istoric.