Istorie și… „istorii”

Profit de privilegiul primei lecturi (unii autori îmi trimit textele pe internet înainte de apariție) pentru a comenta o carte care încă n-a văzut lumina tiparului. Va apare curând, se intitulează „Istorie și «istorii» în Copou” și o semnează Vasile Arhire, care recidivează editorial probând aceleași știute virtuți ale condeiului gazetăresc, alături de seriozitatea și profesionalismul care l-au caracterizat dintotdeauna. Adună între două coperți mărturii unice, investigând cu rară tenacitate în lumea mirabilului „a fost odată” al fotbalului ieșean. Ca și spectacolul teatral, cel fotbalistic are viață scurtă; un meci revăzut pe ecran, cu scorul deja știut și cu vibrația trăirilor tribunei stinsă, n-are cum atinge nici pe departe temperatura emoției evenimentului petrecut în direct. Într-o oarecare măsură, doar cartea o poate reînvia. Iar dincolo de dreptunghiul gazonului, în planul al doilea, mai deloc expus public, se petrec sumedenie de alte întâmplări, repede și firește blurate de uitare. Meciul rămâne străfulgerarea explozivă de vârf, dar viața cea adevărată a fotbalului este mult mai complexă decât s-ar crede, la fel de agitată pasional, și, în felul ei, tot o confruntare: a sportivului cu sine însuși, a grupării cu virtuțile și imperfecțiunile fenomenului, a balansului dintre rigoare și întâmplare, cu necesara implicare a valorilor eticii sportului. Amândouă planurile sunt generos luminate de această carte-martor ce reconstituie vibrant momente pasionale unice, revelând totodată ceea ce nu s-a bănuit că s-ar afla în spatele cortinei. Cunoaștem destine, rechemăm bucuria succeselor, retrăim amarul înfrângerii, participăm din nou, intens afectiv, la derularea „istoriilor din Copou” relatate cu tonică sinceritate chiar de eroii lor: Simionaș, Romila, Incze IV, Dănilă, Costaș, Bucu, Ursu, Humă, Lupulescu ș.a. Este investigată o perioadă contradictorie, în care fotbalul ieșean a cunoscut și glorie (în „epoca Simionaș”, toate selecționatele României, inclusiv Naționala „mare” aliniau fotbaliști de la CSMS Iași) și grea umilință (la un moment dat echipa a retrogradat până în divizia C!). Firește, regulile erau cam aceleași în anii începuturilor, numai că aplicarea lor purta amprenta vremii: funcționau de bine, de rău (scoatem din discuție arbitrajele „cu cântec”) pe terenul de joc, dar în realitatea cealaltă, a cotidianului extra-sport, par de neconceput. Astăzi, banii constituie cheia și lăcata; contau și atunci, dar, comparativ, cu minoră importanță. Incze IV se plânge că luau masa la o cantină studențească de la care plecau… flămânzi. Antrenorul Gh. Constantin, „profesorul”, aducea bani de acasă pentru a plăti primele! (Leonida Antohi: „am jucat ani de zile fără primă de joc”). Odată ajuns la „Steaua” și „Dinamo”, norocosul fotbalist primea imediat grad (Dumitru și Iordănescu erau colonei la 28 de ani, cu solda aferentă!); când ieșeni și-au făcut armata la Botoșani, în cele nouă luni de încorporare studențească nici n-au văzut mingea! (Oh, Doamne, armata în cazarma de la Botoșani – am trecut și eu prin asta!) Diploma era marele stimulent și, în pofida impresiei încetățenite potrivit căreia echipierii erau ilicit „susținuți” la examene, barem unii dintre fotbaliștii-studenți chiar studenți erau și, în sesiune, toceau abitir alături de colegii „civili” (Dănilă: „tot cu cartea ne băteau la cap mama și tata”). Un echipier ce intenționa să „evadeze” la „Dinamo” a fost amenințat cu repetenția și… a renunțat imediat. Se întâmpla chiar… pe dos: când, minune, cutare fotbalist a știut de 10, a primit doar 8… să nu se dea de bănuit că-i protejat! Cât de realmente „studențească” este acum „Politehnica” Iași? Dar „Universitatea” Craiova? Oare cei de la CFR Cluj știu barem unde-i gara? E mai greu să ți-l închipui inginer în toată regula pe Voica zis „damigeană”, dar nu puțini fotbaliști ieșeni au absolvit „pe bune” și-și fac și acum onorabil meseria de constructori, de profesori… Alte vremuri! Toată suflarea orașului era alături de echipă: când Ion Iliescu a fost numit prim-secretar la Iași, prima vizită a făcut-o, a doua zi, în vestiarul „Politehnicii”. Miu Dobrescu le-a dat tututor case peste rând în buricul târgului și slujbe rubedeniilor – evident, un tratament protecționist acum amendabil; poate, cumva de înțeles atunci: mai mult nu se prea putea face; banii erau puțini și cu ciubote roșii, de jucat rămânea să se joace în primul rând cu sufletul, cu drag de urbe, de prestigiul familiei ce-o alcătuia echipa și, mai ales, de pârdalnicul fotbal. Cantonamentul era străjuit, preventiv, de un milțian, așa că emisarii cluburilor privilegiate care veneau să momească fotbaliști ieșeni făceau cale întoarsă încă de la poartă… Au fost și conducători de club numiți politic, oameni potriviți la loc potrivit… pentru alții, au fost și dezertări, și conflicte (antrenorul Mărdărescu își distribuia mereu fiul printre titulari – adevărat, nu l-a făcut imediat și căpitan de echipă precum Hagi), CSMS Iași n-a strălucit decât meteoric, dar, adeseori, a oferit adevărate lecții de dăruire cinstită, entuziastă și prea puțin, lumește, interesată. Ou sont les neiges d’antan?