Perceperea lumii prin limbă se realizează cu ajutorul cuvintelor, care permit, prin asocierea permanentă a complexului sonor cu imaginea obiectului denumit, exprimarea unor realități, supuse mereu schimbărilor. Cea mai importantă modalitate de a reflecta noutatea generată de dinamica societății și lărgirea orizontului socio-cultural este reprezentată de neologism, caracterizat însă printr-un coeficient redus de expresivitate, număr mic de conotații și de nuanțe. Acest dezavantaj poate fi înlăturat prin apelul la perspectiva istorică, demers regresiv care scoate la lumină amintiri despre personalități sau „imagini pierdute”, ascunse în forma cuvîntului.
Sub semnul unei astfel de abordări reținem, din grupul numeros al expresiilor care caracterizează un ideal de frumusețe și de formă fizică agreată de un anumit tip de societate, expresia a face siluetă ,,a deveni zvelt; a slăbi”, în care neologismul siluetă desemnează, printre altele, conform Micului Dicționar Academic (cu sigla MDA): „desen unicolor […] reprezentînd contururile unei ființe sau ale unui lucru pe un fond de altă culoare”.
La forma expresiei ajungem prin raportare la modelul francez (< fr. silouhette), avînd un reper credibil: situația concretă generată de numele unui personaj celebru la vremea lui, „Etienne de Silhouette (1709-1767), care ajunge în 1759 controlor general al finanțelor și ia o serie de măsuri drastice pentru suprimarea cheltuielilor curții regale […]. Încercînd să obțină de la marii proprietari de pămînturi o serie de impozite, este ridiculizat, dînd numele lui mai multor articole de îmbrăcăminte făcute cu zgîrcenie, din prea puțin material. Orice lucru sărăcăcios, meschin era botezat ,,à la Silhouette”, cu alte cuvinte, așa cum îi plăcea d-lui Silhouette. O pictură, un desen care se limita la cîteva linii, la un contur – făcut parcă cu economie – era, după părerea ,,lumii bune”, ceva pe gustul severului controlor al Finanțelor Franței. Acestea erau desene ,, à la Silhouette”, numite pe scurt des silhouettes (niște siluete)” (Sorin Stati, Cuvinte românești. O poveste a vorbelor, Editura Științifică, București, 1964, p. 111-112). Asistăm așadar la ,,un salt” în evoluția cuvîntului, de la un nume propriu la un nume comun, cu valoare de simbol, la care s-a ajuns printr-un mecanism de tip metonimic (,,parte pentru întreg”), de generalizare a unei trăsături, inițial depreciativă. În urma acestui procedeu a rezultat un termen care, înlocuind perimata viziune rurală ,,a fi grasă și frumoasă”, desemnează, în psihologia comportamentalistă actuală, un model de frumusețe. De altfel, ironia, ca factor de îmbogățire a cuvintelor cu sensuri figurate, pornindu-se de la trăsăturile oamenilor (mai ales de la defecte) este frecventă (de exemplu comparația cu viețuitoarele: viperă de femeie) și activă: citim, într-o publicație, că unitatea de măsură pentru nivelul de „inteligență” este becalul, avînd ca submultiplu vanghelul; un becal valorează zece vangheli.
În aceeași categorie a expresiilor care au la bază un nume celebru se află a fi deranjat la mansardă ,,a nu fi în toate facultățile mintale, a fi scrîntit”, unde mansardă ,,etaj situat imediat sub acoperișul unei clădiri” amintește de arhitectul francez Mansard (1598-1666), cel care a înzestrat acum peste trei veacuri palatele, construite de el, cu mansarde”; a face sandvici (pe cineva) „a strivi pe cineva”, unde sandvici trimite la „bucătarul contelui Sandwich (1718-1792), cel care a inventat acest fel de mîncare, foarte apreciat de stăpînul său și de numeroșii săi oaspeți”. În sfîrșit, închidem ghilimelele, în cinstea celui care, în secolul al XVII-lea, le-a inventat, francezul Guillemet.
