De regulă, am evitat să comentez revelațiile CNSAS cu privire la turnători și turnătorii. Continua exhibare a laturii comportamentale jalnice și mizere este pur și simplu deprimantă, mai ales când apar angajamente semnate, iar delațiune s-a fost recompensat cu fărâmițe din rușinoasa răsplată a celor 30 de arginți. Din postura de „privitor ca la teatru” am avut parte de numeroase surprize. Mai întâi, când vocalizele de tip „săriți, hoții!” veneau tocmai dinspre tagma furilor. Apoi, când am văzut vinovatele tentative de instalare a disjuncției între „securiștii noștri” și „securiștii lor”. În fine, atunci când am constatat cu uimire că istoria evenimentelor din decembrie 1989 încearcă s-o aducă din condei tocmai indivizi care, până atunci, s-au aflat de cealaltă parte a baricadei, slujind contra-cost regimul expirat. Ba chiar se cutează scrierea istoriei Securității de către foști colaboratori plătiți ai „organului”! „Maestrul” Ion Cristoiu (din ce în ce mai îngălat și incapabil să ducă o frază până la capăt) îl consideră pe „A.M. Stoenescu cel mai bun specialist al nostru despre evenimentele din decembrie 1989”. Este dreptul lui Cristoiu la opinie și, dacă trecem cu vederea flagrantul agramatism „specialist despre”, am putea oarecum concede – dar numai de s-ar judeca sub aspect cantitativ. Stoenescu a avut cele mai dese apariții tv „la temă” și a scris cele mai multe cărți despre Revoluție (numită lovitură de stat). I-am citit opurile. Nu m-au convins. Întâi de toate fiindcă exclude complet teza spontaneității în revolta din decembrie. Vede numai și numai malefice comploturi străine (care, desigur, vor fi fost, dar pe baricade au murit români). Argumentele de tipul cutare „avea o privire de ucigaș (…) nu părea a fi de la noi”, ca și povești de genul complotiștilor descinși din Dacii ale Consulatului Rus (se știe, toate oficiile diplomatice ruse aveau autoturisme de fabricație sovietică…) n-au cum să convingă. Pagină de pagină se clădește o teorie minimalizatoare a contribuției române într-o revoltă, totuși, a românilor. Într-un prim volum (2004) Stoenescu acceptă cifra de 2.000 „cetățeni autentic revoltați ai Timișoarei”; peste numai un an, în volumul II, nu mai numără decât cel mult 200 de revoluționari în cinci orașe! În rest, străini și gloată curioasă, de adunătură. Care-s criteriile după care au fost deosebiți „autenticii” de „neautentici” sper s-o lămurească vreodată A.M. Stoenescu. Că, după 1989, „revoluționarii” au puit după formula ilegaliștilor („puțini am fost, mulți am rămas!”) e una; a reduce participarea conștientă românească la cifre de-a dreptul simbolice e alta – o pură jignire la adresa amintirii morților și destinelor stâlcite ale răniților din decembrie, cât și la aceea a cetățeanului de rând, căruia explozia de inițiere, poate modestă, poate și cu fitil moscovit ori budapestan, i-a insuflat hotărârea de a participa până la jertfă de partea celor revoltați. Multe ar fi de reproșat metodei de cercetare din cărțile lui Stoenescu: alături de analize corecte și de impresionantul material faptic adunat cu efort notabil, se așează interpretări forțate, uneori chiar fanteziste, asezonate cu evidentă încăpățânare de a vedea doar ceea ce convine tezelor sale. Dar nu de asta ne ocupăm de „specialistul despre”, ci fiindcă o revistă cu tiraj și circulație restrânsă, „Caietele Revoluției”, publică în numărul 1/2011 pe vreo nouă pagini (57-65) Nota de constatare a CNSAS din care rezultă că Stoenescu, prim-vicepreședinte al Partidului Noua Generație, a fost un turnător de cea mai joasă speță. Preventiv, el își declarase colaboraționismul, dar îl reducea la „aducerea în țară, dintr-o țară străină, a unei fabrici de armament”, iar trimiterea dosarului lui în instanță n-ar fi decât „răzbunarea unui idiot”. Cercetarea „idiotului” relevă că „onorabilul” Stoenescu, semnatar al unui Angajament de colaborare, a dat peste 70 de note informative, turnându-și colegii de serviciu, ba chiar și declanșând hăituirea unui fotograf amator ce imortaliza cozile de la „Alimentarele” bucureștene, spre a trimite pozele la Europa Liberă. A primit dl Stoenescu, pentru (cităm) „pasiunea și priceperea cu care și-a îndeplinit misiunile”, câte 500 de lei în trei rânduri. Lectura celor nouă pagini este greu suportabilă!
Fără alte comentarii.
