Istoria o scriu învingătorii

Ciudat: în peisajul politic românesc continuă să aibă acces privilegiat la posturile de radio și la televiziuni personaje extrem de vocale, care, de fapt, ar trebui să tacă mormânt. Și tocmai ele dau lecții de moralitate, note la comportament, sfaturi, reiterează acuze, de parcă-s mai inocenți decât Maica Tereza! Geaba vine CNSAS cu noi dovezi (nici nu mai era nevoie!), „intimatul” usturoi n-a mâncat, gura nu-i miroase! Nu numai la noi, ci și în toate țările din fostul „lagăr socialist”, ultimii ani ai secolului XX au fost plini de surprize, dovedindu-se colaboratori ai organelor de represiune cine te așteptai mai puțin – după cum s-a întâmplat și pe dos, mulți răsbănuiți, literalmente lapidați de mașinăria mass-media, s-au arătat a fi nevinovați și ținte cât se poate de false.
Sigur că tot și toate se cuvin cercetate cu grijă, răbdare și înțelegere, fiindcă adeseori „reevaluările” și reîncălzirea ciorbei, mai ales în bucătăria electorală, pot ascunde manevre de culise și nebănuite idiosincrazii tribale – însă de văzut, de fiecare dată, ce „i-a mânat pe ei în luptă”. Au crezut sincer în ceea ce făceau atunci? Cred în ceea ce fac acum? De-o parte avem convingeri ferme, credințe și ideologii susținute bărbătește, până la capăt; de cealaltă, fie cedări în urma unor constrângeri, fie pactizare pentru obținerea de oarece avantaje, fie simplă voluptate a delațiunii în sine.
Înainte de a se sinucide, în 1946, Drieu de la Rochelle scria (în „Jurnal”, apărut în traducere și la noi): „Da, eram, sunt, cu adevărat fascist. Am crezut într-un vis, așa cum i se cade unui intelectual, și rămân credincios acestui vis.” Se poate stabili vreo similitudine reală cu cazul – să zicem – Caraion? Antifascist și anticomunist până-n ultima fibră, Caraion a făcut servicii Securității din motive care n-au nici o legătură cu adevăratele sale convingeri intime. Scriitorul norvegian Knut Hamsun l-a vizitat pe Hitler (1943) spre a-i mărturisi aprobare și susținere pentru invadarea țării sale de trupele Wehrmacht-ului. Mai mult: i-a dăruit lui Goebbels medalia Nobelului primit în 1920 (gestul a stârnit oroare în Norvegia și, pe adresa din Nørholm a prozatorului, concetățenii i-au trimis, cu dispreț, cărțile înapoi într-un asemenea șuvoi încât a fost nevoie să se înființeze un serviciu special la poșta din localitate).
Ezra Pound și-a continuat emisiunile radio profasciste în tot timpul celui de al II-lea Război Mondial și a condamnat vehement participarea SUA. Céline, autorul unor pamflete violente împotriva evreilor, s-a refugiat în Germania taman în 1944! Marele Heidegger s-a înscris în Partidul Național Socialist imediat după venirea lui Hitler la putere. Günter Grass a fost membru (voluntar!) al Waffen SS încă de la 17 ani. Francezul Brasillach scria laudativ despre Wehrmachtul ce-i cotropise patria. Nu discut aici legitimitatea pozițiilor, ci evidența rezultării lor din convingeri politice ferme (de altfel, danezii nu l-au extrădat pe Céline tocmai prin refuzul condamnării „delictului de opinie”).
Aceea a fost credința lor: strâmbă, reprobabilă, poate odioasă chiar, dar asumată deplin, până la capăt. Consecințele? De-a dreptul ciudate. Unii împușcați, alții, premiați. La Rochelle s-a sinucis, Brasillach a fost executat, în ciuda cererii de comutare a pedepsei semnată, între alții, de Válery, Camus, Claudel, Mauriac, Cocteau, Honegger, Anouilh. Se pare că nu numai Stalin a recurs la represiunea psihiatrică, ci și medicina lumii libere. Ezra Pound a fost declarat nebun și închis la ospiciul St. Elisabeth din Washington. Knut Hamsun, la fel: opiniile și conduita i-au fost oficial considerate ca rezultând dintr-un… handicap mintal! Alții (Günter Grass, Ezra Pound) au avut parte, în mod egal, și de contestare și de recunoaștere idolatră, pe măsură ce timpul ștergea contururile și accentele trecutului.
A existat, însă, o altă consecință, deloc minoră. Cei ce au apucat să ia Nobelul, au rămas cu el. Competitorii îndreptățiți care urmau la rând (Céline, Brasillach, La Rochelle) au fost șterși iremediabil de pe lista marilor laureați; li s-a lăsat doar accesul la premii de mai mică importanță. Iar Nobelul pentru literatură a fost acordat – cui credeți? – unui învingător… pe teatrele războiului, care n-a scris în viața lui decât anecdote și discursuri: Winston Churchill (1953). Istoria, inclusiv cea literară, o fac învingătorii!