„Tovarășe președinte, am studiat filă cu filă dosarul acuzatului Gherman Pântea. Ei bine, tovarăși, trebuie să declar că nu am găsit nici un rând împotriva acuzatului Gherman Pântea” – astfel își începea rechizitoriul procurorul militar care – fapt fără precedent în „justiția populară a RPR” – cere achitarea celui acuzat de „crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare și mișcării revoluționare.” Chiar să vezi (stenogramele) și să nu crezi, câtă vreme atunci, pentru învinuiri mult mai „subțiri” curgeau anii de temniță grea și condamnările la moarte! Să fie achitat tocmai primarul numit de Antonescu la Odesa în îngrozitorul an 1941, când străzile marelui oraș-port erau „ornate” cu zeci de spânzurați atârnând de stâlpii felinarelor? Nu se prea face vorbire, la noi, despre perioada administrației române la Odesa, probabil din pricina unui justificat sentiment de culpabilitate. Motiv pentru care a rămas în nemeritat con de umbră și atitudinea exemplară de mare omenie și curaj a șefului administrației române (comanda militară a Odesei era deținută de germani).
Numit primar, Pântea a primit ordinul să preia și să conducă un oraș complet distrus: ”baricade la fiecare colț de stradă, pietre de pavaj scoase și puse de-a curmezișul, tractoare avariate, mașini, căruțe, fiare vechi, tot ce mintea omenească putea improviza, fuseseră ridicate în grămezi în mijlocul străzilor, spre a împiedica trecerea; gropi adânci de obuze, șanțuri, tranșee, coloane, indicatoare, comandamente, gărzi, un zgomot și o mișcare îngrozitoare.” În retragere, rușii dinamitaseră tot. Orașul nu mai avea curent electric, nu mai avea alimentare cu apă, haosul se instituise pretutindeni, misiunea primarului se arăta a fi de-a dreptul imposibilă. Basarabeanul Pântea, fost primar al Chișinăului, vorbitor de rusă, era adeptul unei cu totul alte conduite comparativ cu brutalitatea și rigiditatea nemțească: nu ordona, ci ruga să fie sprijinit de localnici, nu înspăimânta, dimpotrivă, se străduia să instaureze cât de cât un climat calm, întemeiat pe responsabilitate comună față de destinele încercatei urbe. Repede, rezultatele au prins să se arate: a fost „inventată” o nouă uzină electrică, s-a refăcut aducțiunea apei, piețele orașului au început să fie onorabil aprovizionate, Universitatea și-a reluat cursurile, tramvaiele au reînceput să circule, ba chiar și-a redeschis seria spectacolelor vestita Operă din Odesa.
Când s-a întâmplat marea nenorocire: la 29 octombrie, clădirea comandamentului german-român a fost aruncată în aer. 150 de morți a înregistrat numai armata noastră! Rușii, care au avut grijă să distrugă toate obiectivele industriale și construcțiile importante, lăsaseră neatinsă suspect, taman în centru, cea mai luxoasă clădire, cu mobilierul intact, covoare neatinse și tablourile pe pereți. Momeală – nemții au mușcat, instalându-și aici comandamentul și chemându-i și pe români. Primarul Pântea află din sursă sigură că NKVD-ul a minat clădirea. Informează, dar, după verificări superficiale, se declară alarmă falsă. Nenorocirea a fost trecută, desigur, în contul evreimii; represaliile sunt crunte, Pântea protestează cât îl țin puterile, dar sosesc noi ordine de ucidere a populației nevinovate. Împotriva tuturor sfaturilor, primarul Odesei se decide să-i scrie direct lui Antonescu.
Reacția Mareșalului: „Dacă Pântea ar fi militar activ, l-aș împușca imediat!” Totuși, scrisoarea îl pune pe gânduri, cercetează, trimite anchete și constată: „Militarii mei m-au mințit, am ordonat represalii nedrepte.” Prea târziu! Pentru actele de omenie înfățișate mai sus și pentru alte multe asemănătoare, Pântea va fi achitat de justiția lui Dej – semn de imparțialitate? Mă tem că nu tocmai. Guvernatorul Alexianu a avut și el teancuri de referințe onorabile de la transnistreni, ba chiar a și fost achitat, în prealabil, de un tribunal sovietic. Cu toate astea, a fost împușcat odată cu Antonescu la Jilava. Explicația „obiectivității” justiției române în cazul Pântea pare-mi-se a fi alta. La Odesa trăia, grav bolnavă, sora mareșalului Tolbuhin. Singurul care putea s-o opereze, rectorul de la Medicină, refuza categoric să trateze „sora unui mare comunist”. Pântea insistă pe lângă reputatul chirurg până izbutește să-l convingă. Sora lui Tolbuhin scapă cu viață. Tolbuhin devine Președintele Comisiei Aliate de Control în România (el i-a înmânat regelui Mihai ordinul „Victoria” conferit de Stalin). Ministrul Justiției, Pătrășcanu, îi va spune lui Pântea: „Nu am nici un merit în clasarea dosarului d-tale, el s-a clasat în urma intervenției Comisiei Aliate de Control.” Altfel, și Pântea ar fi ajuns și el în Valea Piersicilor.
Iac-așa se scrie istoria!
