După cum se putea prevedea de câteva săptămâni, văzând prognozele meteo, în România plouă. Plouă și în Anglia, plouă și în alte părți, dar ploaia în țărișoara noastră are întotdeauna ceva patetic, ploaia cu subdezvoltarea împreună dau imagini spectaculoase pentru TV. Capacele de canal sunt imediat inundate, casele fără temelie și din chirpici nu rezistă sub ape și cad chiar în spatele corespondenților TV, și așa mai departe. O casă de cărămidă sau de piatră stă în picioare până se retrag apele și apoi se zvântă. Temeliile de piatră de la Veneția sau de la Bourges stau sub apă de sute de ani și casele nu au o fisură. În România rurală, singurul lucru rezistent pare să fie placa de tablă care comemorează nivelul inundațiilor din 1970. Bine fixată, ea se vede chiar prin valul de apă care o acoperă. Totul în rest, diguri, garduri, case, se năruie imediat ce vine apa. Are aerul că vorbim de niște construcții de jucărie, ridicate în grabă după ultima catastrofă, tot pe același loc. Nu au costat mai nimic și rezistența lor e pe măsura costului. Când bietul Emil Constantinescu, care se mai pricepea prin natura meseriei lui (era geolog) a sugerat că nu e tocmai o idee bună ca oamenii să reconstruiască la loc tot în „lunca inundabilă” a atras noi intemperii asupra lui. Ideea de guvernare bună în presa română este că guvernul trebuie să facă cumva ca lunca inundabilă să nu se mai inunde. Construcția umană în aceste zone e văzută ca adevăratul fenomen natural, în fața căruia nimeni nu poate face nimic.
Inundațiile sunt un fenomen banal. Ceea ce ne înfricoșează este sărăcia pe care o vedem în spatele lor. Imaginile din Europa centrală inundată când revarsă Dunărea arătă frumoase parcuri pe malurile râurilor, cu bănci de fier forjat care evocă anul 1900. Imaginile de la noi te fac să te îndoiești că anul 1900 a existat vreodată pe la noi. Dacă a existat, atunci nu a lăsat nici o urmă. Casele care dispar nu sunt departe de bordeiele pe care regele Carol I le declara prin lege ilegale, încercând să îi oblige pe cetățenii noii lui țări să nu mai construiască din chirpici. O sută cinzeci de ani mai târziu, singurul semn al modernității în România rurală sunt Daciile din tablă, care evacuează oameni și animale, înaintând curajos prin apa care depășește nivelul roților. În rest nimic.
De ce un secol și jumătate de modernizare în România se adeverește la prima ploaie ca fiind superficial și nereușit? De ce același secol a lăsat urme mai durabile peste tot în Europa? Cum se face că regimuri atât de diferite, capitalismul liberal, țărănismul, și apoi comunismul, au eșuat atât de spectaculos în a face din ruralul românesc altceva decât o colecție de bordeie care ridică diguri de pământ ca să se apere de inundații? Cum se face că țara noastră s-a eternizat în stadiul în care era Olanda prin secolul paisprezece, până să construiască primul dig de piatră? Vor reuși banii europeni să facă pentru noi ceea ce evident nu am reușit singuri, nu să ne aducă la nivelul secolului XXI, ci la nivelul secolului XX? Faptul că în București există Internet cafe-uri nu înseamnă mai puțin că țara noastră europeană nu e de fapt în lumea a treia. Inundațiile nu fac decât să ne aducă aminte de o realitate permanentă.
Întrebările astea dramatice nu par să preocupe clasa noastră politică. Aceasta se agită cu alegerile locale, mai ales acum că banii cei mulți au ajuns la județe, nu la centru. Elitele intelectuale par și ele mai preocupate de subiectul homosexualilor decât de lipsa noastră cronică de dezvoltare. Parlamentul e ca de obicei ocupat nu să treacă legi, ci să ciuntească legi, de exemplu cea a CNSAS, ca să fie parlamentarii siguri că nu o să citim rapoartele lor despre rude și prieteni.
Există undeva un plan național de dezvoltare, dar dacă ne uităm cât am făcut de când a fost adoptat ne apucă teama că și peste o sută de ani tot aici o să fim: autostrăzi pe hârtie și sate inundate de ploaie, lângă un București gigantic, dezvoltat sălbatic într-un oraș ca în Lumea a Treia, cu 5-6 milioane de locuitori, sufocat de trafic și de insuficiența serviciilor publice. În schimb, cu o sută de televiziuni, care vor oferi amuzament ieftin. Singurul obstacol între noi și această imagine de coșmar este buna administrare a fondurilor europene. Mare atenție pe cine alegeți, sau le veți cufunda și pe astea în marea baltă istorică în care din resurse rareori se alege ceva. Mai precis, s-a ales ceva doar sub domnia lui Carol I. Martor stă podul de peste Dunăre, între timp devenit monument istoric, al inginerului Saligny, sau instalațiile de evacuare de apă de la Sinaia, care nu au mai fost modernizate din timpul acelei excepții istorice și până astăzi. Uitați-vă la ce au construit candidații în mandatul anterior, sau pur și simplu în viața lor de oameni de afaceri, sau directori de școală, sau ce sunt ei, poate aveți noroc să găsiți pe vreunul cu instinctul trăiniciei. Eu pe acela l-aș alege.
