Istoria Bisericii Românești de Nicolae Iorga

Începuturile vieții creștine de la Dunăre (II)
Astfel, la acești Romani, de obârșii foarte deosebite, aveau o mare trecere, nu fabulele vechi ale Latiului, ori zâmbitoarea mitologie armonioasă a Helladei, ci miturile sălbatece, sumbre, orgiastice, pline de zgomot, de desfrâu, de dureri mari și de bucurii supraomenești ale Asiei pătimașe și superstițioase, de unde au venit pe rând toate bețiile și toate entusiasmele. De aceia pietrele de mormânt ce s’au găsit până astăzi între hotarele Daciei sau ale Moesiei pomenesc adesea, pe lângă atât de larg infățișatul “erou trac”, călărețul pus în legătură cu culțul Cabirilor, ca ocrotitor dincolo de mormânt, pe marele zeu Mthra, care se bucura de sângele jertfelor revărsat în groapă, pe zeița Isis, a tainelor Egiptului milenar, pe o sumă de zei mărunți ai Asiei Mici și ai Siriei, până la ivocarea zeului Apis pe cutare pietre aflate în Nord-Estul ardelean.
Pentru taina cuprinsă în ele, pentru jertfa lui Dumnezeu făcut om, prigonit, bătut
cu vergi, înțepat cu sulițe, adăpat cu oțet și mort de moartea rușinoasă a crucii tâlharilor, pentru făgăduința unui cer de pașnică fericire se răspândise între aceiași coloniști și veterani, chiar din ceasul d’intâiu; creștinismul, venit din aceleași părți ale Asiei apropiate. El mai vorbia sărăcimii, din care mai ales se alcătuiau locuitorii cei noi ai provinciei, prin învățătura dreaptă a egalității oamenilor între sine, ca fii ai aceluiași Dumnezeu-părinte, ca frați meniți să ducă o frățească viață de iubire între sine, prin sfaturile de iertare a greșelilor, pentru care așa de adese ori omul e atât de puțin vinovat și răspunzător, prin pilda vieții comune, în aceiași casă, dacă se poate, la aceiași masă, cu aceiași visterie, la care ajutase fiecare după mijloacele sale. Cu cât creștea numărul mărturisitorilor, al martirilor, care nu se mulțămiau să creadă într’un singur Dumnezeu, în Treimea prin care se înfățișează Fiul dumnezeiesc, jerfit pentru păcatele oamenilor, ci simțiau o datorie, și, încă mai mult, o bucurie deosebită, să proclame aceasta credința, refusând jertfa legală și declarând, în auzul tuturora, învățătura cea oprită, gata apoi să primească loviturile și moartea, prin care se încununa viața de pe pământ și se deschidea triumfal cealaltă, – cu atâta se îmbulzia lumea romană la altarele mărunte, de piatră aspră, la chipurile simbolice ale mielului blând, purtând crucea suferinții, la catacombe și alte peșteri și ascunzători ale creștinismului prigonit pentru ca, singur între toate legile, nega cultul oficial și rania în inima Statul însuși.
Traian s’a văzut silit să orânduiască urmărirea creștinilor din Asia Mică, nu pentru
credința lor, ci pentru rebeliunea fățișă împotriva codului religios al Imperiului. Din Asia Mica, unde un om ca Pliniu-cel-Tânăr, fruntaș între cărturari, era silit să lovească în creștini, veniseră destui coloniști în părțile Dunării. Știm ce putere a căpătat religia lui Hristos mântuitorul de oameni în Galia, de unde iarăși veniră oaspeți în număr mare. Dalmații, cari dădură lucrători pentru minele de aur și de argint ale Daciei, veniau dintr’o provincie cunoscută pentru vechimea trecutului ei creștin. De altminterea, “biserici” creștine, tovărășii religioase secrete, cluburi revoluționare religioase, întemeiate după modelul celor iudaice, foarte vechi, erau răspândite de-a lungul tuturor drumurilor de negoț, și de orice negustor, orice călător convertit la creștinism avea ca o datorie sfântă să câștige, în cursul tuturor drumurilor sale, aderenți noi la credința sa.
Marea e priincioasă și circulației mărfurilor și străbaterii ideilor. Astfel, încă de
curând, Dobrogea de astăzi, zisă pe atunci Scythia Minor, țara cea mică a sciților, avu
creștini în porturile ei, destul de înfloritoare, de la Pontul Euxin, Marea Neagră a noastră.
În veacul al III-lea poate, în al IV-lea de sigur, creștinii aceștia din Sciția Mică își avură alcătuirile și bisericile lor, de urma cărora dăm, prin săpături, în timpurile noastre. Spre acest țerm se îndreptă însă de la sine o bună parte din viața economică a Daciei și a Moesiei, și, în legăturile dese pe care le aveau negustorii din porturi cu locuitorii orașelor din interior, creștinismul trebuia să folosească, răspândindu’se și mai mult.
Nici Dacii, nici ceilalți Traci și câți Iliri mai erau neromanizați nu puteau să
rămâie în afară din frăția creștină ce se înjghebă tot mai bine pe pământul lor. Legea cea nouă se potrivia în multe privinți cu legea lor cea veche, pe care stăpânii cei noi o
respinseseră la sate și căutaseră s’o nimicească. Aceiași sete de jertfă, același despreț
pentru viață, scurt loc de ispășire din care ai datoria să pleci cât mai curând, aceiași râvnă pentru lăcașul ceresc al veșniciei sigure, aceiași credință într’un singur Dumnezeu de lumină, aceiași taină și aceiași frăție. Astfel semnul crucii îl făcură tot mai des degetele aspre ale ciobanilor și vânătorilor, ale plugarilor și pribegilor rătăcitori din neamurile surghiunite prin sate și cătune, care însă stăpâniseră odată Peninsula Balcanică. (Continuare în ediția de mâine)