De când am călătorit spre Otopeni cu un șofer de taxi care ar fi putut să fie rom (eu nu m-am prins că era) și la stația Lukoil, altfel goală, au refuzat toți să ne servească am priceput și eu că e adevărat că țiganii sunt discriminați în România. Că lumea nu îi place, știam, ca și motivele, dar pe timpul comunismului nu s-ar fi întâmplat chiar așa ceva. Am devenit de la acest incident mult mai atentă la acest fenomen. Am constatat repede însă că sunt printre puținii cărora le pasă de așa ceva.
Acum asta a devenit trecut îndepărtat. Pentru că la ora asta ne-am transformat într-o țară avocată a țiganilor. A devenit un sport național să ții cu ei și să te simți insultat în numele lor pentru tratamentul la care sunt supuși în Italia, asta, desigur, în timp ce în autobuz la noi te muți mai departe de ei în continuare. De la Adrian Năstase la Valentin Stan, toți oamenii publici care niciodată nu au mișcat un deget pentru cum sunt tratați țiganii la noi au devenit brusc apărători fanatici ai țiganilor noștri ajunși în Italia. În numele lor provocăm Europa, țipăm la Berlusconi, ca și la Băsescu, facem spume pe micul ecran și în afara sa, stârnim Parlamentul European să dea rezoluții absurde, suntem campionii planetari ai corectitudinii politice față de romi.
Dacă putem lua o pauză de ipocrizie două secunde, hai să vedem cum stau lucrurile. Amprentarea în sine nu are nimic problematic, e o practică în curs de generalizare, tot așa cum și crima devine tot mai tehnologică, la fel și apărarea în fața crimei, că e terorism sau simplu furt se tehnologizează și ea. Eu sunt amprentată de câte ori pe an merg în America, cum sunt toți cei care trec frontiera în Statele Unite, pui degetul și te uiți în camera care îți identifică irisul – asta a fost urmarea lui 9/11. Ce pare supărător în cazul italian este că nu toată lumea, ca în situația americană, e amprentată, ci doar unii. Dacă acei unii ar fi selecționați pe criteriul că vorbesc româna, sau că sunt mai tuciurii, asta ar fi într-adevăr discriminare etnică și rasism. Dar nu acesta e criteriul, unul determinat de naștere, ci unul determinat de comportamentul personal. Oricine trăiește în cort fără autorizație, sau cerșește ajunge la amprentare, că e rom din România sau Bosnia, sau român, sau arab, sau orice. De ce e așa de scandalos acest lucru? De ce nu are dreptul poliția, care alungă din intersecții pe spălătorii de geamuri doar ca să îi găsească în altă intersecție o oră mai târziu, să îi înregistreze și să îi expulzeze la a n-a abatere? Dacă s-ar întâmpla la noi, nu am fi de acord cu asta? De ce să tolereze autoritățile italiene pădurile de corturi în care trăiesc marginalii noștri, cu succes exportați lor, în mod ilegal? În urmă cu câteva zile m-am întreținut cu câțiva copii romi de-ai noștri, care așteptau țigările de contrabandă la podul de frontieră de la Sighetu Marmației ca să le introducă în circulație. Vorbeau o română amestecată cu italiană și mi-au spus că au trăit până recent în Italia. Unde în Italia? La Roma. Ce au văzut din Roma? Nimic: satul improvizat de carton și autostrada unde își făceau traficul.
Cu toată agitația din parlamentul european, eu sunt convinsă că la nivelul Comisiei, executivul european, nu se va întreprinde nimic contra Italiei când se va examina de aproape legislația cu pricina. Nimeni nu îi oprește pe ai noștri care au de lucru acolo să trăiască liniștiți. Eu am fost de trei ori în Italia în acest an deja, și nu am simțit absolut nici o diferență de tratament din cauza acestei agitații. Decât să luăm în brațe comportamentele ilegale ale unor conaționali de ai noștri, mai bine ne-am concentra acasă să rezolvăm cauzele care fac ca viața în cort în Italia să fie mai bună ca într-un sat sau un oraș din țara așa-zis mamă.
