Ispitele nu ne fac vulnerabili. Ne arată cum suntem de fapt

Urcușul duhovnicesc presupune o adevărată luptă pe plan spiritual cu noi înșine, cu diavolul și cu atracția manifestată de materie asupra trupului material. N-a fost sfânt al lui Dumnezeu care să nu fi trecut prin sumedenie de încercări și de ispite, ca, biruindu-le, să propășească pe calea binelui, până la capăt. Ispitele sunt înțelese de Sfinții Părinți ca niște probe la care este supus cineva spre verificarea credinței, nădejdii, dragostei, răbdării etc. Ele sunt încercări și tentații care ademenesc, împiedică de la cele bune și folositoare și îndeamnă la rău.
Vorbind despre ispite, scriitorul filocalic Marcu Ascetul scrie că „a nu avea experiența momelii răului e propriu firii dumnezeiești, nu celei omenești“, iar Evagrie Ponticul spune în Filocalia, vol I că, dintre dracii care se împotrivesc urcușului nostru duhovnicesc, cei dintâi sunt cei „specializați“ cu poftele lăcomiei pântecelui, cu iubirea de argint și cei care ne momesc cu slava de la oameni, iar ceilalți vin după aceștia pentru a lua în primire pe cei răniți de ei, fiind, de exemplu, cu neputință să cadă cineva în mâinile duhului curviei dacă n-a fost doborât mai întâi de lăcomia pântecelui. Mânia nu poate tulbura pe acel ce nu luptă pentru mâncăruri sau bani, ori mărire lumească. Și nu putem scăpa de dracul întristării, dacă nu ne-am lepădat de toate acestea. Nici de mândrie nu scăpăm, dacă nu ne eliberăm de iubirea de argint. Așadar, concluzionează Evagrie, e cu neputință să cădem în ispita vreunui drac, dacă nu suntem răniți mai întâi de lăcomia pântecelui, de dorința bolnavă de îmbogățire și de slava oamenilor.
În același duh filocalic, Sfântul Isaac Sirul susține (Cuvinte despre nevoință, cuv. 51, în Filocalia, vol. X) că diavolul nu poate să se apropie de om ori să-i aducă ispite, dacă Dumnezeu nu îngăduie, și dacă omul nu se lenevește, sau de nu-l dezleagă Dumnezeu spre gânduri murdare, prin părere de sine și prin mândrie; sau printr-un gând de îndoială și prin împrăștierea sufletească. Pe aceștia îi cere diavolul să-i ispitească.
Totuși, pe cei simpli și fără experiență duhovnicească, Dumnezeu nu îngăduie diavolului să-i ispitească (ca și pe cei sfinți), căci El știe că aceștia nu sunt pregătiți și nu pot să înfrunte ispitele mari ale diavolului. Numai cei ce se roagă mai stăruitor și au ajuns la o anumită treaptă a urcușului duhovnicesc sunt tulburați de ispite sălbatice, întrucât pot purta „războaie“ mai grele.
(Pr. Liviu Petcu)