Ispita

Într-o seară stăteau în pat, înainte să adoarmă, un băiețel de cinci ani și jumătate împreună cu mama lui. Tocmai terminaseră de spus Tatăl nostru. – Mami, zice băiatul, am o problemă!
– Ce problemă? întrebă mama.
– Într-o seară stăteam întins în pat înainte să adorm și mi-a venit un gând, mi-a intrat în creier și nu mai pot să-l scot de acolo.
– Ce gând?
– Că Dumnezeu e prost…
– Păi, la ce te-ai gândit de ți-a venit acest gând?
– Nu mă gândeam la nimic. Eu mă pregăteam să adorm și am simțit cum vine gândul acesta și-mi intră în creier și acum nu mai pot să-l scot afară.
Atunci mama i-a explicat despre Lucifer, despre faptul că a fost prieten cu Dumnezeu, că a fost cel mai puternic și cel mai luminos dintre îngeri (că de aceea se și numește Lucifer – de la lumină); că a vrut să fie la fel de puternic ca Dumnezeu și pentru că nu putea să fie ca El, s-a supărat și n-a mai vrut să fie prieten cu Dumnezeu.
– Să știi că el ți-a trimis acest gând, căci a văzut că tu te împărtășești și a vrut să nu mai fi nici tu prieten cu Dumnezeu.
– Da? se întrebă băiatul. Să știi că de câte ori îmi venea gândul, eu îmi ziceam în minte că Dumnezeu e bun (iertător).
– Da. Dumnezeu e foarte bun. Și știi ceva? El nu este deloc supărat pe tine pentru că ți-a venit acest gând și te iubește la fel de mult.
– Da? se întrebă iarăși băiețelul. Apoi a făcut ochii mari și i s-a luminat deodată chipul ca și cum i s-ar fi ridicat o povară de pe suflet…
– Da. Nu e deloc supărat pentru că știe cine ți-a trimis gândul acesta, spuse mama.
– Da…, ca să nu mai fiu eu prieten cu Dumnezeu…
După aceea băiatul se așeză confortabil, aranjă perna, se-nchină și închise ochii să adoarmă. Mai întrebă însă:
De ce e Lucifer rău? De ce nu vrea să fie bun?…
Mama încercă un răspuns, însă copilul adormi!
Concluzii:
Povestirea de mai sus este, din păcate, întru totul adevărată.
Se pretează oare cel rău la astfel de fapte? Trebuia să tulbure mintea unui copil de cinci ani și jumătate, nu mai avea de lucru prin lume? Dar întrebarea însăși trădează întrucâtva ideea că el, diavolul, ar putea avea noblețe, eleganță, delicatețe. Oare din ce eveniment biblic am putea noi trage concluzia că cel rău se jenează, se rușinează sau face diferențieri? Nicăieri în Sfânta Scriptură nu se spune așa ceva; în schimb știm că acesta are limite nu pentru că și-ar dori să le aibă, ci pentru că face doar ceea ce Dumnezeu îi îngăduie (cf. Luca 8, 32).
Cuvintele Scripturii sunt lămuritoare: diavolul umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită (I Petru 5, 8). Până la sfârșitul veacurilor, diavolul va lupta împotriva omului, va încerca să zădărnicească lucrarea de mântuire a fiecărui creștin și astfel să împiedice urcarea acestuia la cer, locul de unde el a căzut. De aceea, se cuvine să înțelegem că educația religioasă a pruncului trebuie să înceapă de la o vârstă cât mai fragedă. Chiar din pântecele maicii sale.
Copilul de mic trebuie obișnuit cu viața Bisericii, cu Împărtășania, cu rugăciunea în comun, cu înclinația spre săvârșirea binelui, cu imaginile sfinte și povestirile biblice. Bineînțeles, în educația religioasă a copilului – s-a spus deseori – nu trebuie să se facă exces de zel, e nevoie de mult discernământ (mai ales în problema răului, a existenței diavolului, subiecte care trebuie expuse cu discernământ și explicate cu înțelepciune; e necesar să accentuăm dragostea de Dumnezeu, de sfinți sau îngeri).
Să ne amintim de cuvântul înțeleptului Sirah care spune: Ai feciori? Învață-i pe ei să încovoaie din pruncie grumazul lor (Înțelepciunea lui Isus Sirah 7, 24).
(Autor: Laurențiu Dumitru)