Ispita și ispititorul

Ispita este bântuiala cea rea, care amăgește și împinge pe credincios sub jugul diavolului. (Fer. Augustin, op. cit., Cuvantarea LVII, 4, p. 254).
Ispita nu este de la Dumnezeu, că Dumnezeu nu ispitește pe nimeni (Iacov 1,13), ci, după cum zice Origen «dacă este un rău ca să te lași ispitit (lucru pe care tocmai îl cerem să nu se întâmple), atunci cum să nu fie absurd să ne gândim că Bunul Dumnezeu, Care nu poate aduce roade rele, 1-ar aruncă pe cineva în cele rele?» (Origen, op. cit., XXIX, 11; trad. cit., p. 276). Avem de luptat împotriva duhurilor răutăților din văzduh (Efes. 6, 12). Iar Sfântul Grigorie al Nissei numește ispititor pe diavolul (Sf. Iustin Martirul, Apologia I, c. 65, în „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. II, Ed. Institutului Biblic, București, 1980, p. 70). Ispita este uneltirea celui necurat; el este cel ce ațâță în om pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții (I Ioan 2,16). Cu aceste întreite bântuieli a cercat el să ispitească chiar pe Hristos (Matei 4,1-11) și cu ele a dus în ispită pe Eva în rai: „Frumos era la vedere și bun la mâncare rodul ce m-a omorât” (Octoih, Fericirile, glas 7, Duminica).
Diavolul se folosește de obicei de slăbiciunile noastre, adică de împătimirea noastră pentru cele pământești, atunci când ne întinde momeala ispitei. Pescarul care vrea să prindă un anumit soi de pește agață în cârligul undiței o anumită gânganie, ce place îndeosebi bietului pește.
Ispita este păcat?
Ispita în sine nu este păcat; învoirea cu ispita este păcat. Dumnezeu nu ispitește, dar îngăduie ispita fie pentru mântuirea sufletelor noastre, fie spre a ne da prilej să dovedim tăria credinței noastre, și astfel să avem drept la răsplătire: «Ispitele ce se întâmplă drepților sunt pentru cercare și au și plată» (Sf. Simion al Tesalonicului, op. cit., cap. 320, p. 317). Se poate spune, pe bună dreptate, că ispitele sunt semne ale dumnezeieștii bunăvoințe, așa cum îi zice Arhanghelul Rafail lui Tobit: „Trebuia să fii ispitit, fiindcă ai bineplăcut lui Dumnezeu” (Tobit 13, 13, Vulgata și Cod. Sinaiticus). Pentru aceea, oamenii cei mai bântuiți de ispite sunt tocmai cei ce se tem de Dumnezeu și fac voia Lui, căci satana nu ispitește pe cel ce-1 are în mână, ci pe acela care îi scapă sau îi zădărnicește planurile lui. Sfântul Efrem Sirul a văzut în vedenie tolănit pe ziduri, la poarta unei cetăți pline de desfrâu, un singur diavol, care nu făcea altceva decât să se tot sucească leneș, când pe o parte, când pe alta. În schimb, în pustie a văzut un viespar întreg de draci dând târcoale în jurul unui singur pustnic îmbunătățit. „Unde ispita bântuiește mai aprig, acolo se poate spune că și virtutea este mai mare” (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia despre statui, 1-2, op. cit., vol. II, p. 567-568).
Ispitele folosesc la ceva?
Ispitele ne sunt de mare folos: „Fericit este bărbatul care rabdă ispita; căci lămurit făcându-se va lua cununa vieții” (Iacov 1, 12; 1, 2, 4).
Ispitele ne trezesc din nepăsare, ne smeresc, ne sporesc virtutea (copacul scuturat de vânt își înfige rădăcinile mai adânc), ne măresc dragostea de Dumnezeu, ne ajută să ne ispășim păcatele chiar în viața de acum și, în sfârșit, sporesc fericirea noastră veșnică (prin cioplire și lustruire, piatra nestemată capătă mai multă strălucire).
Atunci, dacă nimeni pe pământ nu este scutit de bântuiala ispitelor, cum trebuie înțeleasă cererea: „Și nu ne duce pe noi în ispită”?
Într-adevăr, viața omului pe pământ este o luptă, după cum citim în Sfânta Scriptura (Iov 7, 1) și dacă cerem să fim scutiți de lupta cu păcatul nu cerem „ca să nu fim puși la încercare, căci așa ceva nu e cu putință, ci ca să nu fim biruiți în ispită” (Origen, Despre rugăciune, c. XXIX, trad. cit., p. 276). Ne rugăm «să ne întărească, cu harul Său, ca să putem răbda cu tărie și cu bărbăție până la sfârșit caznele ce ni se vor da» (Mărturisirea ortodoxă, II, XXIII). A nu cădea în ispită, când suntem bântuiți, a răbda cu tărie și cu bărbăție necazurile înseamnă a ne împotrivi, a lupta împotriva ispitei, că legea noastră creștină este lupta (I Cor. 9, 25), iar fără luptă și fără biruință nu se poate câștiga împărăția cerurilor (Matei 11, 12).
Puterile noastre singure sunt oare de ajuns pentru lupta împotriva ispitei?
Numai cu puterile noastre nu putem birui ispita; de aceea, atunci când ispita ne bântuiește, să ne rugăm lui Dumnezeu, ca să ne mântuiască (scape) cu harul Sau (Ibidem, II, XXIII).
Dumnezeu nu îngăduie să fim ispitiți peste puterile noastre (I Cor. 10, 13). Olarul nu ține prea mult oalele în cuptor, ca să nu crape de prea mult foc. (Sf. Macarie Egipteanul, Omilia XXVI, 3, op. cit., p. 147). Din pățania dreptului Iov se vede că diavolul are asupra omului numai atâta putere câtă îi îngăduie Dumnezeu (Iov 1, 12); iar dacă Dumnezeu îngăduie ispite mari, atunci El dă și harul îndestulător spre a ține piept încercărilor (II Cor. 12, 9). Harul de împotrivire se dobândește prin rugăciuni. Cine se ispitește, dar, să cadă numaidecât la rugăciune; așa au făcut Sfinții Apostoli în corabie, cuprinși de furtună pe lacul Ghenizaretului (Matei 8, 25).
Rugăciunea este pavăza cea mai puternică împotriva ispitei: „Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită” (Matei 26, 41). Rugăciunea luminează mintea și întărește voința. Așadar, tâlcul cererii „și nu ne duce pe noi în ispită” este, nu să ne scape de ispită, că și Sf. Apostol Pavel a cerut și nu a fost ascultat (II Cor. 12, 7-9), ci să ne izbăvească de bântuielile ispitelor, care ne-ar putea prăvăli în păcat; să ne dea putere să ne împotrivim, să luptăm și să biruim ispita.
A Șaptea cerere din Rugăciunea Domnească: „Ci ne mântuiește (scapă) de cel râu”. (www.crestinism-ortodox.ro)