Ispită cu repetiție: Drumul la Roma. (I )

1. Ideea
Eu nu pot să trăiesc din scris. Aș vrea să fac asta, dar nu îmi iese. Problema e că de destulă vreme eu nu mai trăiesc din nimic.
Nici nu aș mai lucra „în lume”, între măștile diavolului. Îmi caut de lucru pe lângă Biserică. Așa mi-a venit ideea unei formule care să îmbine abilitățile mele de reporter cu nevoile mele materiale. M-am gândit să bat țara și Europa în lung și în lat cu cărți ortodoxe de vânzare.
Am ajuns prima dată în Italia cu un Renault 11. Nici un preot nu vroia să-mi cumpere cărțile, pentru că ei primesc cărți de la Episcopie. De altfel, duhovnicul meu mă avertizase că s-ar putea ca parohiile românești din Italia să fie bine aprovizionate cu carte. Mașina mi s-a stricat la Verona, dar Dumnezeu nu m-a lăsat, ci m-a dat în grija unui Părinte minunat, Protopopul Gabor Codrea, care m-a salvat.
Am prins curaj și, după câteva săptămâni de stat la Gura Humorului, mi-am luat inima în dinți, mi-am cumpărat altă mașină de 500 de Euro și am pornit iar în lume. Un motiv în plus ca să încerc să fac ceva: iubesc o fată de la Chișinău și aș vrea să mă căsătoresc cu ea…
Sunt hotărât să nu mai merg în Italia, ci în Germania, poate parohiile de acolo au mai multă libertate în achiziția de carte.
2. Mașina
Mi-am luat-o de la un om dintr-un sat de lângă Suceava. O „căruță” nemțească, un Passat 2, pe motorină, din anul 1987. Cred că mașina chiar a fost folosită pe post de căruță, pentru că, după ce parcurg primii 50 de kilometri cu ea, mi se rupe o bară de direcție.
Mașina mea în fața orașului Botoșani, văzută din față, cu o roată spre Est și una spre Vest. Un passat fără direcție – viața mea. Dacă nu mi-ar fi fost furat pașaportul aș porni spre Est, spre fata de la Chișinău… Dar așa… M-a costat mult să o repar, dar mi-am umplut portbagajul cu cărți și am plecat. Direcția e vraiște. Volanul joacă hora în mâinile mele. Scaunul șoferului dansează și el, iar încuietorile ușilor sunt stricate – va trebui să le repar pe drum. Dar plec.
3. Cernuc
Nu cu multă vreme în urmă a murit bunicul meu de la Cernuc / Sălaj. Eram într-un necaz foarte mare (un divorț) și nu m-am dus la înmormântare. Și în primul meu drum spre Italia (dar eu nu știu încă faptul că și al doilea mă va purta în Italia) am ocolit Cernucul și am dormit o noapte în mașină, într-o pădure cu lupi, unde am visat un diavol urât.
Acum mă hotărăsc să trec prin Cernuc, ca măcar să văd casa unchiului meu rămas în sat, unde am petrecut atâtea vacanțe.
Ajung pe înserate. Nu am curajul să mă opresc. Nu i-am văzut de atâta vreme pe unchiul, mătușa și verișorii mei… Și ce aș putea să le spun? Am atâtea necazuri… Dar Dumnezeu vrea altceva. În mijlocul satului mă întâlnesc cu o turmă de oi care, mergând în direcția din care vin eu, mă oprește. Unchiul meu a fost cioban… Mai merg două sute de metri și văd casa și, speriat de gândul de a mă opri, trec de ea, accelerând. Dar nu fac nici o sută de metri și sunt nevoit să opresc. Am pană. Mă întorc în sat cu coada între picioare, ca un câine plouat. Înțeleg că Voia lui Dumnezeu e alta decât voia mea. Vorbesc cu unchiul, cu mătușa, cu vărul Cosmin, cu soția lui și, cel mai mult și mai bine, cu copilașul lor, Denis Ionuț, care nu are nici măcar un an.
A doua zi schimbăm roata, mergem la mormântul bunicului și plec. Drumul Dej – Jibou e foarte rău, dar a meritat. Va fi ultima mea noapte dormită într-un pat până la întoarcerea în țară?
4. Viena noaptea. Încotro?
Ungaria e Ungaria. Să le mulțumim ungurilor că au autostrăzi. Ajung la Viena dintr-o suflare.
Nu e foarte frig, așa că pot dormi în mașină. N-am bani de hoteluri, bineînțeles. Poate dacă n-ar fi fost problemele cu direcția și încuietorile, dar tot nu m-aș fi îndurat să dau zeci de Euro pentru dormit. Găsesc un loc de parcare lângă un părculeț, chiar în centru. E vineri seară. Sun la numărul parohului român din Viena, Părintele Nicolae, și îmi răspunde Părintele Nicolae de la Graz. Voia Domnului? Eu plănuiam să merg spre Vest, pe ruta Linz – Salzburg – Munchen. Dar nu îi prind la telefon pe preoții din aceste localități.
Viena în ceață. O lume străină. Un oraș cosmopolit, rece. Mi se pare că singura cruce din acest oraș e cea pe care o port eu la gât.
Cum nici de dimineață preoții dinspre Vest nu îmi răspund, îl sun pe Părintele Nicolae de la Graz și îi spun că vin la el, să vadă ce cărți am.
Când să ies din Viena o mână iese dintr-un Volvo și trântește pe capota acestuia un girofar de poliție. Sunt avertizat prin semne să mă opresc.
5. Ein-Zwei Polizei
Polițiștii mă opresc într-un intrând al centurii pe care rulam. În scurt timp îmi va deveni evident că așteaptă să le dau niște bani. Dar eu nu prea am bani. Nu mai am nici lumini la stopuri, pe spate, și asta chiar e o problemă. N-au de unde să știe nemții ăștia pe ce drumuri am venit eu… „Mi le fac la Graz”, le spun, dar ei nici nu vor să audă. Mă scot de pe acea centură într-o parcare unde își cheamă și niște colegi cu o dubă, care îmi blochează mașina. Totul e regizat ca să mă sperie și să le dau niște bani, dar eu n-am bani.
La un moment dat, unul dintre ei mă amenință că mă duc la arest, la sediul poliției. El e de la Poliția Autostrăzii, dar face pe grozavul. Până la urmă, mă întreabă pe șleau dacă am bani. N-am. Dar nu ar mai trebui să-i răspund, pentru că Passatul meu optzecist vorbește de la sine.
Polițiștii îmi iau actele și se prefac că pleacă. Le spun că nu e legal ce fac, nu au cum să-mi ia și actul de identitate. Unul dintre polițiști îmi arată banderola de pe braț, zicând: „Legea sunt eu”. Ăsta ar fi bun de teleportat în România anilor ‘90.
În ultima clipă, când își pornesc mașina ca să plece, le propun să plătesc și să mă lase să plec la Graz. Se pare că s-au săturat și ei de jocul acesta caraghios și acceptă imediat. Îmi pun actele și banii pe capota mașinii, iar vântul mi le suflă. Polițistul care mă ajută să le strâng îmi înapoiază mai tot, fără 50 de Euro. Apoi, în bătaie de joc, îmi spune, în engleză: „Vezi că sunt sub mașina aia… sau sub aia…” Eu îngenunchez și îi caut stăruitor. Pentru mine 50 de Euro înseamnă mulți bani. Mai ales după această amendă de 91 de Euro.
Dar nu mai găsesc acea bancnotă și ceva îmi spune că ea e în buzunarul mustăciosului care îmi tot scrie amenzile. Trei la număr. Suntem opriți chiar în zona unde e biserica Părintelui Nicolae. Poate ar trebui să mă opresc aici?, aveam să mă întreb la sfârșitul acestui episod. Dar voi fi prea iritat de ce mi s-a întâmplat. Acum, scriind, mă gândesc că Dumnezeu ar fi vrut să trec cu inima potolită peste acest episod și să mai rămân la Viena. Dar n-am eu atâta răbdare și așa o măsură duhovnicească…
Ultimele clipe ale episodului fascist din Viena. Îi spun polițistului că eu sunt un om sărac și Dumnezeu le vede pe toate. Îmi răspunde, în engleză, că el are propriul său “dumnezeu”. Le plătesc amenda doar în ultima clipă, cu condiția să mă lase să plec la Graz. Parcă s-au săturat și ei de jocul ăsta sadic și mă lasă…
Plec spre Graz rumegând în minte ideea de a părăsi țara acestor mâncători de cârnați fără inimă și a mă duce în latina, însorita și inimoasa Italie. Preotul Nicolae de la Graz e un om minunat și mă înțelege și ajută. Îi cer sfatul asupra drumului pe care să o apuc. Spre Linz sau spre Roma? Polițiștii italieni sunt mult mai amabili decât fasciștii austrieci pe care i-am întâlnit. În plus, în Italia e mai cald, pot dormi în mașină. Și Părintele Nicolae pare să încline spre varianta Italia. Despre ce mi s-a întâmplat, Părintele crede că sunt resentimentele austriecilor față de noi.
6. Alesso. Ispită cu repetiție.
Fug în Italia. Asta e senzația. Munții Austriei sunt urâți, chei și mici. Munții Italiei sunt superbi. Prin niște tuneluri lungi, kilometrice, intru în “Cizmă”.
Brusc, becul de pe bord care indică problem cu uleiul începe să clipocească. Mă opresc într-un intrând al autostrăzii și umplu baia de ulei a mașinii. Când să pornesc… bateria face clic, iar motorul gâlgâie un pic, dar nu se aprinde.
Mă opresc și mă rog Măicuții Domnului. Se lasă seara. Apoi, cum mașina tot nu pornește, sar balustrada autostrăzii și plec să caut o soluție în sătucul ale cărui lumini lucesc chiar lângă autostradă. Cât de bine le rânduiește Dumnezeu pe toate! Am oprit chiar pe un pod pe sub care trece o șosea spre sat.
Inscripția “Dante Alesso”. Apoi, o casă încă neterminată, dar locuită. Apoi intru în sat. Îmi trebuie, sau cred eu că îmi trebuie, pentru că așa mi-a spus cel de la care am luat mașina, o baterie nouă. De fapt, cum îmi va spune un mecanic din Barberini, am probleme la electromotor.
Din Alesso îl sun de mai multe ori pe preotul român din Udine, dar acesta nu răspunde. În cele din urmă, sunt dus de o vânzătoare de magazin foarte amabilă într-o cafenea unde lucrează, ca barmaniță, o româncă. Ana. Ana cheamă doi băieți din România, Ionuț și Cristian, care mă vor ajuta să pornesc.
Pe pod, la mașină, sunt deja polițiștii italieni ai autostrăzii. Cum simțeam încă din Austria, spre deosebire de vienezii care și-au bătut joc de mine oprindu-mă, italienii sunt extrem de politicoși.
În cei douăzeci de metri ai autostrăzii reușim să pornim mașina, împingând-o. Drum întins până la Udine. Dorm în fața unui leagăn de copii, peste drum de poliția municipală a orașului. Apoi, stau la liturghie, care începe foarte târziu, chiar și după ora din țară, și îi vând preotului din localitate câteva cărți la jumătate de preț, “ca să mă ajute”, cum motivează el afacerea, după ce negociem la sânge. Dar am și o bucurie aici: mașina pornește.
7. Drumul la Roma
Mă opresc apoi în Pordenone și, negăsindu-l pe preot, fac o plimbare prin oraș. Un oraș superb. Cel mai frumos oraș italian pe care l-am văzut eu, dacă nu cumva cel mai frumos oraș pe care l-am văzut vreodată. De la un preot român aflu că luni, marți și poate și miercuri toți preoții români vor fi la Roma, la Adunarea Parohială de la Complexul Divino Amore. Oricum trebuie să ajung la episcopie, ca să obțin binecuvântare pentru ce fac, așa că plec într-acolo.
Până la Florența merg pe niște drumuri de munte încâlcite, prin niște peisaje frumoase, “românești”. La Florența mă urc pe autostradă și calc accelerația. De la Barberini știu că electromotorul nu mă mai ține mult. Voi mai alimenta de două ori pe drum, cu motorul pornit. Simt că dacă opresc motorul nu mai plec. Nu mai am direcție, iar farurile se sting și se aprind după capul lor. E noapte, noaptea de duminică spre luni. Într-un tunel sunt pe banda a doua și alunec într-o baltă. Am fost la un fir de păr de moarte.
În Roma mă rătăcesc. E luni dimineața. Fac 50 de kilometri până la Divino Amore. Ajuns în curtea Complexului Creștin, trag mașina pe un loc de parcare aflat sub un palmier și opresc motorul. Glasul acestui motor s-a auzit pentru ultima oară.
(de Marius IANUȘ)