Islam – religie monoteistă (II)

Religia islamică – monoteistă – și-a făcut apariția în jurul anului 622 d.Hr., odată cu înființarea de către Profetul Mohamed a primelor comunități musulmane. De atunci și până azi, credința islamică se sprijină, în special, pe Cartea Sfântă, Coranul, pe Cuvântul și Învățămintele Profetului și pe tradițiile istorice ale primelor comunități musulmane. Spre deosebire de alte religii, Islamul nu se limitează doar la nevoile spirituale ale credincioșilor; este o teorie cosmogonică completă, la toate nivelurile vieții, cuprinzând religia – DIN, statul – DAWALA și legea – SARI’A. Așa se explică de ce în comunitățile islamice pătrund anevoie idei politice străine de învățătura Profetului. După moartea lui Mohamed – 632 d.Hr. – a apărut necesitatea afirmării unei tradiții islamice și a succesiunii Profetului. Astfel, o parte a credincioșilor – în lipsa descendenței de sex masculin – a hotărât, respectând învățăturile Profetului, să adopte soluția „alegerii urmașilor” – CALIFI (succesorii Profetului sau locțiitorii lui Dumnezeu pe pământ) din rândul celor mai înzestrați bărbați ai Comunității. Cei care au rămas credincioși principiului „continuității genetice” au hotărât ca alesul să fie ALI, soțul fiicei lui Mohamed, FATIMA (Fatme). După anul 661 d.Hr. și uciderea lui Ali, comunitatea islamică s-a scindat definitiv. Această scindare nu se datorează unei divergențe teologice (cum a fost cazul la creștini, în 1054). Este vorba doar de imposibilitatea de a ajunge la o sinteză între IMAMA (conducerea spirituală în cadrul comunității) și KHILAFA (succesiunea Profetului, altfel spus conducerea politică), ceea ce pune în ilegalitate aproape toate guvernele arabe. Avem, pe de o parte, pe adepții lui Ali (SI’A ALI), comunitățile lor numindu-se SIITE (SI) și, pe de altă parte, restul lumii islamice, numită SUNNA. Această împărțire a comunităților musulmane în sunnite (cu centrul în regiunea Siriei) și în șiite (cu baza în Mesopotamia și Irakul de azi) este valabilă până în epoca noastră. Referitor la expresia franco-arabă sunnism, ea este improprie, termenul exact fiind AHL AL-SUNNA WA’L – JAMA’A, ceea ce înseamnă „oamenii tradiției și ai comunității”. Deși nu există divergențe de ordin teologic între SI’A ALI și SUNNA (șiism și sunnism), există serioase discordanțe legate de concepții precum misticul și evoluția filozofică; divergența dintre cele două curente se referă, în principal, la interpretarea legitimității politice. Distincția clară între conducerea spirituală IMAMA și conducerea politică KHALAFA în comunitățile musulmane s-a impus de-a lungul timpului și-i separă definitiv pe șiiți de sunniți. Totuși, se cuvine o paranteză. Califatul, instituția în sine, se axează pe HADITH – spusele Profetului, dar zicerile acestea nu sunt cuprinse în Coran. În comunitățile sunnite, după Mohamed Profetul și primii patru Califi „luminați” (Rasidun, Abu Bakr Omar, Othman și Ali) puterea a rămas legitim concentrată în mâna Califului. Pentru sunniți, comunicarea spirituală cu Profetul și cu Allah nu necesită participarea unui ALIM (Ulema); aceasta se poate realiza și prin autoconcentrare și rugăciuni. Centrul puterii Califatului a fost desființat prin hotărârea lui Kemal Atatürk (1922-1924) de a pune capăt Statului Otoman și puterilor religioase ale Sultanului, deținute de acesta, mai bine de două secole. Unii autori islamici susțin că adevărata ruptură politică în Islam nu este legată de abolirea Califatului la turci sau de decolonizări. Ei afirmă că fenomenul s-a produs în sec. X d.Hr. (câteva secole după HIJRA – plecarea Profetului din Mecca și Medina). În opinia lor, Statul Califal a rezistat doar până în anul 945 d.Hr.. Într-adevăr, aceasta este data istorică la care Islamul Arab s-a rupt de Islamul Iranian (iranienii nu sunt arabi) și explică de ce sunniții, prin tradiție, acceptă și se supun suveranității politice din țările în care trăiesc. (continuă)