Mirajul străinătății a lăsat o mamă fără fiică, dar și doi copii fără mamă. În urmă cu 15 ani, o tânără din Bosanci, Zânica Oniu, născută Roibu, vânzătoare la un magazin în zona Gării Burdujeni, din Suceava, a plecat de acasă, mânată de sărăcie și de visuri de îmbogățire, în însorita Italie. A plecat fără a spune nimănui, iar acum nimeni nu știe nimic de soarta ei. O familie îndurerată
Peste trei luni, Zânica ar urma să împlinească 37 de ani, dar îndoiala că ea ar mai trăi îi împiedică pe părinții săi să îi ureze „La mulți ani”, măcar în gând.
La cei 82 de ani împliniți, pe Eleonora și Nicolae, părinții Zânicăi, gândul că nu știu nimic de fata lor de atât-amar de vreme îi macină mai rău ca o boală.
“Nu mai știu nimic de fata mea de 14 ani. Mă suna în toată duminica, mergeam la Poștă să vorbesc cu ea, lunar trimitea scrisori și pachete. Apoi totul a încetat brusc. Am așteptat să mă mai sune, să ne scrie măcar un cuvânt. Nimic…”, spune bătrâna mamă, ai căror ochi s-au uscat de câte lacrimi a vărsat, cu gândul la fata ei.
Când a plecat de acasă, prin 1995, Zânica a lăsat în urma sa doi copii, un băiat de 5-6 anișori – Bogdan, prea mic să meargă încă la școală, dar și o fetiță de 5 luni, Erika Rosemarie, care nu a avut cui să îi spună mamă.
Pericolele străinătății
Convinsă de soțul ei, Marcel, că în Italia îi așteaptă o viață de vis, Zânica a înfruntat pericolele trecerii ilegale în Italia. Mai întâi, au trecut granița spre Polonia înot, într-o noapte foarte friguroasă, cu hainele uscate înfășurate într-un sac de plastic. Prinși în Franța de Poliție, aproape de granița cu Italia, au fost returnați în România, unde, de rușine, nici nu s-au întors acasă. Au plecat în Iugoslavia, unde au lucrat trei luni, pentru a strânge bani să treacă granița cu barca. Dar cum au auzit pățaniile altora, plimbați cu barca și abandonați tot pe teritoriul Iugoslaviei, s-au întors în țară, la Arad, de unde au plecat ca excursioniști în Slovenia.
De acolo, au trecut granița la braț, mergând alene, ca niște italieni veniți la plimbare și distracție prin Slovenia, după cum povestește Zânica în scrisorile trimise acasă, familiei.
În Napoli, poveștile lui Marcel despre cât de bine o să le meargă acolo s-au dovedit doar pe jumătate adevărate. Din cauza firii sale certărețe, bărbatul nu mai era primit la vechile locuri de muncă, ceilalți români se fereau de el, încât, fără serviciu, a apelat la furtișaguri prin magazine.
“Am plecat pentru că nu aveam altă cale. Sper că m-au înțeles și m-au iertat mama și tata”, spune Zânica într-o scrisoare trimisă fratelui ei, chiar în primele luni de la sosirea în Italia.
“La început totul era bine. Se comporta ca un îndrăgostit… apoi, crezând că dacă sunt într-o țară străină și nu cunosc pe nimeni, a început să facă figuri și să caute motive de ceartă. Cum a început să bea, motivele erau ușor de găsit – fura din magazine whisky. Eu am început să lucrez la biroul unui dentist”, povestește Zânica, care a trimis fratelui ei o scrisoare de 28 de pagini.
Torturată de cel care i-a jurat credință în fața lui Dumnezeu
Primită cu ospitalitate în familia doctorului la care lucra, care o invitau la ei la masă și o chemau să își petreacă împreună zilele libere, femeia a avut multe de tras din partea celui care jurase în biserică să îi fie alături la bine și la greu.
“M-a bătut până s-a trezit din beție și a văzut ce a făcut. L-a enervat faptul că de câte ori mă lovea eu nu plângeam… M-a legat de pat și mă lovea în continuare. Ca întotdeauna, era vina mea că l-am făcut să se enerveze și să mă bată. Mi-a legat două fire de mâini și le-a pus în priză, cu gândul să mă omoare. Apoi, când s-a întrerupt curentul și și-a dat seama de ceea ce voia să facă, m-a dezlegat și a început să plângă și să spună că mă iubește. […] Dimineața, când m-am dus la lucru și m-au văzut doctorul și soția lui, toată umflată și vânătă, s-au speriat. Marcel mi-a spus să le spun că seara, când mergeam acasă, ne-au bătut niște drogați ce vroiau bani, dar bineînțeles că nu le-am spus asta. Le-am spus adevărul și că am decis să plec, să mă despart de Marcel”, mărturisește tânăra suceveancă într-o cutremurătoare scrisoare trimisă fratelui ei, pe care l-a rugat să nu dezvăluie părinților aceste aspecte de groază ale vieții ei.
Ajutată de familia de italieni să fugă și să se ascundă de soțul ei, care a fost la un pas de a o omorî, Zânica a ajuns la Roma, unde a găsit de lucru la o altă familie, cu doi copii, ce trebuiau îngrijiți.
“Sunt niște oameni foarte sufletiști. Când m-a bătut Marcel eram însărcinată. Într-o zi am început să pierd sânge […] până seara am început să am dureri și să curgă din ce în ce mai mult”, povestește Zânica despre momentul în care a aflat de sarcina pe care o pierduse din cauza bătăilor primite.
„Am trecut la un pas de moarte încă o dată”, spune femeia, recunoscătoare pentru ajutorul dat de familia de italieni care nu o știau decât de foarte puțin timp, dar au ajutat-o foarte mult, plătindu-i operațiile și găzduind-o, chiar de era inaptă de muncă.
Ultima scrisoare a Zânicăi
În fiecare din scrisorile ei, femeia pomenește de copiii pe care i-a lăsat acasă, pentru care cere măsuri, să le ia hăinițe, se roagă de părinți să le facă poze, să îi poată vedea, lor fiindu-le destinate pachetele pe care a apucat să le trimită acasă.
“Îmi lipsiți mult, mi-e dor de Bogdan, de Erika, de mama și de tata. Vă sărut pe toți și vă rog, când mai puteți, să vedeți ce fac cei doi îngerași de acasă”, încheie tânăra o scrisoare trimisă fratelui ei, Nelu.
Într-o altă scrisoare, ultima, trimisă împreună cu un pachet cu produse pentru copii și familie, Zânica a pomenit adresa mamei doamnei pentru care lucra – Ricci Ermanda via Berna nr. 20, Roma, Italia, iar la finalul scrisorii, un apel disperat, scris cu majuscule – “Nu dați adresa la nimeni!”.
Această scrisoare și un telefon dat la Poștă, la care a vorbit cu tatăl ei, au fost ultimele semne de viață primite de la fata plecată să își asigure familiei sale veniturile necesare.
“Ultima dată a spus că el a dat de urma ei și că trebuie să se mute. Trăia bine acolo, cu familia aceea”, spune Neculai Roibu, cu regrete în glas și măcinat de grija fiicei sale.
Grijile bătrânilor sunt justificate nu doar de grozăviile povestite de fată în scrisorile ei către frate, care au ajuns și la ei, după ce nu a mai dat vreun semn de viață, ci și de firea violentă a ginerelui, de care aveau habar încă de când stătea la ei.
“Zânica a avut o căsnicie foarte grea cu soțul ei, a locuit la mine șase ani, timp în care a fost bătută în stil barbar, până leșina și era încărcată de sânge”, spune Eleonora Roibu, care a mai primit vești îngrijorătoare și din partea unei femei care a trăit cu ginerele ei, în Italia, după fuga soției lui.
“Fata e de aici, din sat, a trăit cu el doar două săptămâni, nu a mai rezistat bătăilor primite. Ea a venit și mi-a zis că Zânica ar putea fi în prăpastia în care a vrut să o arunce și pe ea, într-un moment de nebunie. A fost salvată de pe stradă, aproape goală și plină de sânge”, spune bătrâna, care nu știe ce să mai creadă, că fata ei e moartă, sau e captivă undeva, ascunsă de ochii lumii.
“Nu cred că dacă ar fi în viață ar putea trăi fără să ne dea un semn, de atâția ani”, rostește tatăl fetei, care nu crede că o va mai revedea vreodată, mai ales după ce soțul Zânicăi a venit acum câțiva ani, le-a luat băiatul crescut de ei și s-a făcut nevăzut, fără a le da vreo veste de soarta fiicei lor.
Mama ei – un petec de hârtie
Deși nu spune nimic, la fel de sceptică pare a fi și fata Zânicăi, care era în scutece când mama ei a plecat, iar acum merge la școală, în clasa a șaptea, susținută de cei doi bătrâni care încă trudesc la câmp pentru ca ea să primească educația necesară.
Erika Rosemarie nu a avut cui spune “mamă” și nu i-a auzit glasul vreodată. Singura amintire palpabilă a mamei ei este o micuță poză, ca de buletin, dezlipită de pe diploma de absolvire a unor cursuri de artă culinară, obținută în 1990, pe când ea nici măcar nu exista.
O ține în camera ei, să poată avea aproape măcar imaginea mamei – un petec de hârtie fotografică, îngălbenită de vreme.
