Șocul produs de alianța în născare dintre PSD și PD-L e atât de mare, încât tindem să uităm obiectul negocierii. Mulți oameni care au votat PD-L sunt dezamăgiți de posibilul târg politic. Electoratul dur al fostei CDR (care nu iertase niciodată PD pentru originile sale feseniste) retrăiește Piața Universității. Ultima speranță rămâne la PNL. În mod ironic, dușmanul de moarte al Pieței Universității, Ion Iliescu, susține public o alianță cu același PNL. Nu este singura ironie a istoriei înregistrată în aceste zile. Traian Băsescu și Theodor Stolojan au devenit prieteni buni prin anii 2003 – 2004. Când Stolojan s-a retras atunci (din motive neelucidate pe care am merita să le aflăm măcar acum), Traian Băsescu a declarat la un post TV că numai doi oameni îi sunt la fel de apropiați ca familia sa: un prieten din liceu și Stolojan. O declarație spectaculoasă din partea unui lider de partid către alt lider de partid. Ce îi unise atât de strâns pe cei doi? Lupta comună, aproape disperată, împotriva unui PSD care atunci părea că înghite totul.
După patru ani, Președintele Băsescu își desemnează prietenul pentru postul de prim-ministru pentru un guvern cu PSD. Liberalii critică dur ”refacerea FSN” și alianța democrat-liberalilor cu PSD. Până acum o lună PD-L critica la fel de dur faptul că PNL guverna prin alianță informală, dar trainică, tot cu PSD.
Dinu Patriciu, personaj puternic în PNL, critică permanent stânga, dar militează public pentru alianță cu PSD. Petre Roman, unul dintre cei doi greu din FSN, este acum în PNL, partidul care acuză recrearea FSN-ului. Traian Băsescu, cel care a pus pe vremuri în statutul PD clauza de necolaborare cu PSD, acceptă acum un guvern comun cu acest partid. Aș putea continua, dar la ce bun? Când se aruncă astfel de replici peste mesele din talk-show-uri, toți au dreptate. Toate alianțele și trădările acestor 18 ani de democrație se adună și se distilează în aceste zile.
Să ne lamentăm sau justificăm e pierdere de vreme. Las altora plăcerea asta. Mie îmi pare că am intrat în epoca în care incompatibilitățile nu mai sunt posibile. Toți s-au aliat, guvernat (și trădat) cu toți.
Ce putem face noi de pe margine este să cerem ca jocul lor să nu afecteze statul, politicile și stabilitatea. De aceea, ar trebui să ne concentrăm pe ce nu este acceptabil să se negocieze.
Cea mai evidentă îmi pare non-negocierea statului de drept. PSD nu trebuie să negocieze cu PD-L protecția membrilor săi împotriva anchetelor de corupție, așa cum a negociat cu PNL în Parlament blocarea anchetelor prin schimbarea legilor. Dacă PD-L acceptă așa ceva, atunci alianța iese din domeniul cinic al politicii și intră în zona omertei politice. Numirea viitorului ministru al Justiției este hârtia de turnesol. Poate nu va fi Monica Macovei (deși ar fi cea mai bună soluție pentru a ne asigura că trocul politic nu cuprinde și Justiția) dar în mod cert nu trebuie să fie unul dintre pesediștii care au premeditat și aplicat asaltul asupra DNA și a justiției independente.
Apoi, trebuie să vedem dacă se va prelungi mecanismul perfectat de PNL – PSD pentru distribuirea politică a banilor de echilibrare de la buget. O împărțire a hălcilor de buget de către o alianță de 70% ar fi catastrofală, pentru că ar face opoziția în teritoriu de nesusținut.
E doar o listă scurtă, ar merita făcut un catalog de teme non-negociabile. Cred că în aceste zile am ieșit din zona faliilor politice permanente și am intrat în epoca negocierilor permanente. Unii sunt indignați, alții pot considera asta un semn de maturizare. Cert este că trebuie să le fie clar că sunt lucruri care nu se negociază.
