Irimia

De câte ori îmi telefonează o fostă colegă de facultate, știu că iar a murit cineva din generația noastră. Acum, a rostit numele lui Dumitru Irimia. Mi-a fost coleg de grupă. Școlirea universitară era lungă atunci (5 ani), răstimp suficient, s-ar zice, pentru a îngădui necesara cunoaștere a colegilor de amfiteatru. Nu-i chiar așa: a rămas destul loc pentru ulterioare surprize. Mai ales în ce privește caracterele, dar și în teritoriul creativității, unde urmau să se afirme și să se impună colegi cărora pur și simplu nu li se puteau bănui astfel de disponibilități.
Întreg anul de studii, dar mai ales grupa 234, s-a arătat a fi un adevărat izvor de universitari și de condeieri! Când privesc în urmă, mă îngrozesc cât de săraci puteam fi și cu cât de puțin ne mulțumeam. Fetele purtau fuste din „americă” (biată pânză rebotezată, apoi, „muncitorul”…) și aceeași bluză mai tot semestrul, iar noi, cu paltoanele taților întoarse pe dos, bocăneam pe culuarele Universității din botinele cu blacheuri, pingelite și răspingelite. Revăd și acum eterna flanelă albăstrie, cu bazoane la coate, a lui Titi Irimia, colegul tăcut și modest, închis în sine și puțin comunicativ. Se așeza, de regulă, în ultimul rând al sălii de seminar, alături de Leon Volovici, care, parcă ceva mai expansiv, se retrăgea și el repede într-o muțenie deloc „asortată” cu privirile-i ironice și inteligente.
La cantina „Justin Georgescu” ne regalam cu mereu aceeași tocană de cartofi și cu „crepul” din griș, în tramvai făceam, desigur, blatul și vara, când nu eram încartiruiți în cazarmă, săpam cu târnăcopul (tabere de muncă patriotică!) la fundația Casei de Cultură, la Motelul „Bucium”, ori la „insula” de la Ciric. Eram, totuși, veseli și încrezători. Încrezători în ce? Urma avea să arate. Deloc „fosforescenții” mei colegi aveau să „explodeze” pur și simplu în postata cercetării și a beletristicii.
Când am ajuns să lucrez la „Junimea”, a fost de unde alege! Acolo a debutat Leon Volovici (”Apariția scriitorului în literatura română”, 1976), Liviu Rusu („Vreme trece, vreme vine”, 1976), Petru Zugun („Unitate și varietate în evoluția limbii române”, 1977), Mihai Ursachi („Inel cu enigmă”, 1970, apoi „Diotima”, 1975, „Marea înfățișare”, 1977). Ceva mai târziu urmau să completeze șirul autorilor de cărți Adrian Voica, Noemi Bomher, Olga Rusu, Mihail Iordache, Gh. Moldoveanu ș.a.
Aici, la „Junimea”, a debutat și Dumitru Irimia, cu „Structura gramaticală a limbii române – verbul”, 1976, ditamai cercetarea, cu adevărat exhaustivă, ce avea să dezvăluie puțin bănuita complexitate și expresivitate a unei simple părți de vorbire românească. A urmat „Limbajul poetic eminescian”, carte încadrată în colecția „Eminesciana”, în măsură să atragă atenția asupra unui tânăr eminescolog ce urma să se impună autoritar în domeniu. Comportamentul său afișa o rectitudine aspră, cu solid temei cărturăresc, învecinată cu o explicabilă incapacitate de a tolera compromisul. Știu că și-a pus (prea) mari speranțe în schimbarea din 1989, că a avut parte și de deziluzii. N-a fost singurul, dar împrejurările aveau să-i adauge încă o preocupare statornică: Basarabia.
Ultima oară când am vorbit cu Titi Irimia, la înmormântarea dascălului nostru, Const. Ciopraga, mi-a solicitat un text pentru numărul special dedicat de revista basarabeană „Limba română” unui alt mare dispărut, lansat editorial în spațiul poetic românesc tot de „Junimea” – Grigore Vieru. N-am regăsit numele lui Irimia în sumarul revistei – se vede că Cel de Sus nu i-a mai lăsat răgazul cuvenit… Plecarea lui Irimia spre Eternitate din grădina Casei Pogor, unde a fost condus de aproape toți colegii din grupa 234 rămași în viață, este, în felul ei, purtătoare de simbol: un cărturar eminescolog pleacă spre cele veșnice de acolo de unde porni Luceafărul…