În anul 1977, la nici două săptămâni după cutremurul din 4 martie, meseria mea de disc-jockey m-a dus la Pitești, la discoteca din subsolul hotelului „Muntenia”. Ca în toate locurile unde pe vremea aia existau și discotecă, și echipă de fotbal (la Suceava am ajuns un an mai târziu, la „Arcașu”, iar situația era identică, mai puțin divizia, că aici era „B”), principalii și cei mai fideli clienți erau fotbaliștii: care singur, ieșit la „agățat”, care cu nevasta (care, neapărat, „servea” un „Martini”!) ori doar în gașcă, cu „băieții”, la un whiskey, erau nelipsiți, seară de seară, excepția fiind doar preziua meciului din deplasare, când nu se aflau în localitate. În rest, erau nelipsiți. Chiar și după meciurile din deplasare, tot ajungeau acolo, pe la 3 – 4 dimineață: la înfrângere, trăgeau niscai „Campari”, că-i amar, la victorie se beau de toate, egalurile fiind de obicei scăldate în șprițuri și analizarea cauzelor care i-ai împiedicat să câștige. Nelipsit era Gicu Dobrin. Depășise perioada aia de legendă, cu 4 litri de țuică pe noapte, era băutor de vin alb, niciodată mai mult de o sticlă în doi, și neapărat doar șpriț. Din când în când, mă ruga să-i pun câte o piesă. Îi plăcea, dintre „clasice”, „Oh, Darling” cu Beatles, iar din ce „se purta” din muzica de discotecă a vremii, „Rasputin”, a lui Boney M. Să recunoaștem, gusturi nu tocmai rele. Ba chiar halucinante, prin comparație cu ceea ce înțeleg fotbaliștii noștri de azi prin muzică. Deosebirea dintre ceea ce îi plăcea lui Gicu și ceea ce constituie muzica favorită a unor Contra, Dănciulescu, Tamaș, adică maneaua, este exact aceeași ca între ceea ce juca Gicu și mizeria de fotbal a ăstora.
Singurul dintre toți, absolut toți fotbaliștii români care se poate compara cu Gicu este, desigur, Gică. Adică un alt artist al balonului, un altul care orice ar fi făcut cu mingea, făcea altfel decât ceilalți. Nu știu, dacă este o formă de genialitate. Probabil că da. Iar ca geniu încă în viață, Gică a luat o decizie pe care nici unul dintre colegii lui de generație (și evident că nici cei ceva mai tineri n-ar fi luat-o vreodată): a interzis maneaua la Școala de Fotbal! Dacă nici asta nu-i dovadă de genialitate, atunci care e? Iar concluzia vine de la sine: indiferent din care mahala vii, a Piteștiului, ori a Constanței, când te naști cu un dar, atunci probabil că mai ai și altele. Toți colegii lui Gicu ascultau (nu, nu la mine în discotecă!) maximum „Gara noastră mică”, de la care distanța până la „Oh, Darling” este la fel de mare ca între maneaua lui „Guriță” Contra și lipsa ei de la Școala Hagi.
