Ipoteze

Am primit un e-mail tocmai din Ohio, USA, de la alboer@aol.com, intitulat atrăgător “Adevărul despre Brâncuși”. Cele relatate nu-s chiar necunoscute publicului român, dar se vine și cu o nouă mărturie directă, de care, pe viitor, brâncușologii vor trebui să țină seama. Este vorba despre un fost director de școală la Târgu Jiu, Matei Stoicoiu, coleg de clasă cu Brâncuși, care s-a întâlnit cu sculptorul chiar atunci când acesta căuta locurile cele mai potrivite, în parcul orașului, pentru amplasarea originalelor sale poeme în piatră. Doctorul Traian Stoicoiu, fiul directorului (a murit în 1999, în USA) ar fi auzit, mai târziu, din gura lui Brâncuși, că autoritățile române au schimbat nepermis denumirea lucrărilor, deturnând simbolistica lor reală. „Coloana infinitului” se voia un omagiu adus eroilor din primul război mondial și titulatura ei exactă era „Coloana sacrificiului infinit”. Al doilea monument, căruia îi spunem „Masa tăcerii”, se numea, în intenția lui Brâncuși, „Masa apostolilor neamului”. În fine, „Poarta sărutului” ar fi fost cea mai vinovat re-intitulată, fiindcă nu-i altceva decât „Monumentul reîntregirii neamului”: fiecare picior este alcătuit din patru stâlpi uniți sus cu o grindă, astfel sugerându-se cele 8 regiuni care trebuiau să se alipească patriei-mamă. Sărutul simbolizând unitatea. Așa să fie oare? Poate că da – după 1944, cine să admită, oficial, o titulatură trimițând la ideea reîntregirii naționale? Brâncuși însuși era considerat un reprezentant al formalismului burghez cosmopolit, prima lui expoziție fiind deschisă la București abia în 1956. În ansamblu însă, chestiunea este complicată, și cu cât examinezi mai atent mărturia doctorului Stoicoiu, cu atât apar mai multe îndoieli. Nu-i nici o noutate faptul că, în intenție, „Coloana” s-a dorit un omagiu adus eroilor din primul război mondial. Chiar simplu, numărând modulele, se va vedea că acele 15 octaedre, plus două jumătăți, totalizează cifra 16 – trimitere clară la anul 1916. În exegezele brâncușiene, coloana este unanim asociată cu cinstirea jertfei eroilor români – deci, semnalarea lui Stoicoiu nu aduce nici o noutate. Celelalte ipoteze se cer, însă, discutate, în special afirmația că „Poarta sărutului” ar fi un monument închinat ideii reîntregirii. Întrebare: de ce nimeni, inclusiv Eliade (considera „Poarta sărutului” „o întoarcere la lumea dintâi…”) care, aflat în afara granițelor țării, își putea permite în toată voia orice afirmație, n-a menționat niciodată o relaționare posibilă între sculptură și idealul reîntregirii? Apoi, se cuvine luată în considerație preocuparea constantă a artistului pentru tema sărutului, începând cu versiunea statuară din Montparnasse (1910) și continuând cu „Coloana sărutului”, înțelese ca părți componente ale „Templului contemplației”, fără legătură cu situații și evenimente terestre. A căuta relaționări prea concrete în cazul operei unui pionier al abstractizării înseamnă a subția esențializarea cu încărcătură filosofică prin nedreaptă coborâre de la general la particular. Pentru interpretarea semnificațiilor „Porții sărutului” au curs râuri de cerneală, s-a apelat la Hegel, la Marx, la Heiddeger și, poate, ansamblul sculptural se cuvine analizat numai în totalitatea lui – masa tăcerii fiind un simbol al vieții, poarta sărutului, al iubirii, coloana, al nemuririi. Alte interpretări fiind, evident, posibile. Adaug încă o mărturie, de astă dată, proprie: fostul primar în perioada proletcultistă, Ploștinaru, mi-a spus că a primit sarcină să dea jos coloana, expresie a artei burgheze decadente. S-a făcut c-o trage, legând cablurile de două tractoare „Stalineț” și a raportat că nu o poate da jos, dar a găsit soluția „valorificării” monumentului: i-a amplasat o stea roșie în vârf, luminată dinăuntru, ca la Kremlin. Steaua ar fi rămas aproape doi ani cocoțată pe creștetul Columnei, până ce o vijelie a dat-o jos. Coloana, a rămas. Fă-te frate cu dracul, până ce treci puntea!