Ipoteze târzii

Încă mai apar! Citesc a nu știu câta carte dedicată evenimentelor din decembrie 1989. Autorul, un oarecare C.M., fost cadru MAPN dacă înțeleg bine, rezumă polemic lucrări precedente și, cum era de așteptat,…încearcă să-și tragă spuza pe turta lui.
O veche obsesie traversează și paginile noii apariții: au trecut atâția ani și se mai fac speculații, se emit ipoteze, care de care mai fantasmagorice, reiterându-se întrebarea chinuitoare „cine a tras în noi?” Că armata, că securitatea (care nu-s deloc inocente), că „teroriștii”, uitându-se un singur lucru, nici într-un caz lipsit de importanță. Îl sugerez: în cartea cu pricina apare, între altele, fotografia cunoscută și din reportajele filmate mult difuzate în acele zile fierbinți. Este un cadru devenit atât de familiar, încât trecem peste el fără a-l analiza cum se cuvine: un bărbat îmbrăcat în uniforma gărzilor patriotice trage abitir cu kalașnikovul din poziția „în genunchi”.
În calitate de fost vânător împătimit, aș avea de avansat, fie și mult după spartul târgului, câteva observații și sugestii ținând de legile balisticii, dar și de psihologia omului-cu-pușcă. Mai bine mai târziu decât niciodată! Faptul că s-au distribuit arme automate și muniții unor așa numite „gărzi patriotice” este de notorietate și, ulterior, confirmat de documente. S-au găsit tabele nominale privind distribuirea armelor și muniției, dar, atenție, returnarea kalașnikoavelor nu este însoțită și de documente atestând re-aducerea gloanțelor netrase.
O primă întrebare, dacă ne întoarcem la imaginea pușcașului îngenuncheat, ar fi de tot elementară: la urma urmei, în cine trage? Nu sloboade focul în tăriile cerului, că-l vedem luând orizontal linia de ochire, ca la poligon. Mister! Închipuiți-vă că, în împrejurările de atunci, vi s-a încredințat o pușcă. Ați rezista să nu vă etalați bărbăția, poate chiar și eroismul, și ar rămâne trăgaciul neatins? Vânătorii, când nu izbutesc să împuște nimic o zi întreagă, tot nu se lasă până când, la „concluziile” din jurul focului, nu fac țăndări un borcan, ori nu găuresc o cutie de conserve! Și asta o fac posesori și mânuitori de pușcă de-o viață întreagă! Darămite strungarul ori funcționarul ori studentul venit și el la revoluție, devenit dintr-o dată foarte important fie și prin simpla posesie a armei? Cum credeți că s-ar fi abținut și n-a încercat măcar o rafală, trasă indiferent unde și cum? A înapoia automatul fără să-i miroase țeava a fum nu echivala, oare, cu neîndeplinirea unei sarcini, dar și cu auto-negarea propriei condiții de demn urmaș al eroilor de la Plevna și Rovine? Când toată lumea trage ca să salveze patria, tu să ții în mână automatul de pomană? Așa că băieții au slobozit rafală după rafală. Cum arăta cineva cu degetul în direcția vreunei umbre, unei păreri devenită „terorist” de circumstanță, cum porneau să răpăie gloanțele – adeseori menite să ucidă inclusiv bănuiala propriei vinovății. S-a tras aiurea, nu numai cu pușca, dar și cu tunul, în Bibliotecă, în geamurile Muzeului, în tot soiul de clădiri inocente, în fantasme, în… nimic. Și aici apare alt element, pe care-mi permit să-l discut tot în virtutea experienței de… vânător. M-am uitat la urmele de gloanțe ce au ciuruit, în Capitală, fațade și acoperișuri. Din punct de vedere balistic, multe traiectorii sunt pur și simplu… imposibile. Cu nici un chip nu atestă existența unei linii de ochire logice și nici, fizic, probabile. Zidurile străzilor și piețelor Bucureștiului sunt pline de suprafețe plane, întretăiate de muchii așezate în toate unghiurile cu putință. Ricoșeul devine o fatalitate, mai ales în cazul tirurilor dezordonate.
Cu jale, trebuie să admitem că gloanțe care au rănit ori chiar ucis au avut, de fapt, altă destinație – dacă ținta reală va fi existat vreodată. Apoi, se cuvin luate în calcul și ricoșeurile multiple, ca la jocul de flippere, ori la biliard. Au tras unii, au tras alții, dar ne-am și împușcat între noi cu frenezie și inconștiență… revoluționară. Desigur, cele evocate mai sus neizbutind să contribuie la elucidarea misterului „cine a tras în noi”. Dimpotrivă!
Cert este doar că zăpăceala generalizată, când mai e și armată, se cuvine analizată postum cu instrumente care țin, firește, de logică, de altitudinea comandamentelor motivaționale, dar și de mecanismele determinate de o anume stare de spirit greu de controlat – pe cât de explicabilă, pe atât de șubred ordonată rațional. Așa o fi fost să fie…