În sfârșit, după ani și ani de absență, Teatrul Național din Iași figurează în palmaresul Galei UNITER. Din păcate, nu cu un spectacol, ori cu o prestație actoricească, regizorală, scenografică: juriul galant a decis să inventeze „Premiul pentru proiectul Teatrul la cub” spre a încuraja cumva trupa rămasă din 2007 fără sală (a zăcut trei ani de zile închisă, cu banii europeni în cont, din pricina unor… contestații la licitațiile de atribuire a lucrărilor de restaurare – ca la noi, la nimenea!). La „cubul” detestat de ieșeni ca apariție neagră și bizară în coasta Naționalului, dar funcțional și necesar, publicul, mai ales tânăr, este prezent în număr destul de mare și am constatat cu satisfacție că ultima premieră, „Rinocerii” lui Eugen Ionescu, se joacă în sala improvizată cu toate locurile ocupate. Nu-i un spectacol extraordinar; onorabil și inventiv este. Dar nu o cronică teatrală încerc să așez în acest colț de pagină, ci o rememorare, eventual intitulată „Cum l-am cunoscut pe Eugen Ionescu”. Sau, urmând rigorile și interdicțiile dictate de dna Marie-France, fiica dramaturgului, pe Eugène Ionesco – deși nu cred că-i cazul să ortografiem franțuzit cel mai românesc nume cu putință, iar negarea originii, considerată „tinichea legată de coadă”, rămâne un gest straniu și, pe undeva, chiar nedemn.
L-am cunoscut pe „Ionesco” și, cum nu cred că mulți compatrioți au avut astfel de norocos prilej, socot că poate fi de interes înfățișarea împrejurării. Prin 1975 (nu rețin cu exactitate anul), invitat de I.C. Drăgan, am participat cu comunicarea „Sonuri românești”, la Conferința de la Atena „Literatura țărilor mici în context european”. Punctul de maxim interes al reuniunii îl constituia întâlnirea cu cel mai marcant participant – Eugen Ionescu. Deziluzie: a venit până-n pragul sălii și s-a întors, constatând „aici sunt reprezentanți ai jandarmilor comuniști din est” (să zici că, examinând fugar chipurile congresiștilor, astfel și atunci afla noutatea – gestul implicând, evident, teatralizare regizată). Evenimentul a fost mutat cu grăbire la sediul Institutului Francez din capitala Greciei, unde am ajuns cu greu, înghesuiți într-un taxi, tocmai când se închideau ușile. Statutul diplomatic al ambasadorului de atunci, Ion Brad, a făcut posibilă admiterea noastră într-o sală ticsită, unde predomina „partea femeiască”, reprezentată de două categorii distincte: vârsta a III-a și adolescente.
Odată intrat în scenă, invitatul de onoare a căutat un cuier în care să-și atârne pălărioara. Negăsindu-l, a… aruncat-o în sală, unde s-a creat instantaneu o grămadă ca la rugby întru capturarea prețioasei amintiri. Am izbutit să notez câteva dintre ideile „cozeriei” ionesciene „De ce scriu?” și transcriu câteva din însemnările de atunci, ele reconfirmând, dacă mai era nevoie, observația devenită loc comun că, sub aparențele comicului, Ionescu a fost un autor tragic: „De ce scriu? Mă întreb și acum. Aș fi putut deveni învățător într-un sat, dar mă temeam de vacanțele care, pentru adulți, nu sunt vacanțe adevărate… Tot ce scriu este expresia unei nostalgii față de ceea ce omul a pierdut de-a lungul istoriei. Scriu fără plan, finalul vine de la sine. Din nefericire, operele mele sunt inspirate din rău. Din răul care înăbușă lumina. Este suficient să privești în jur și să citești ziarele pentru a vedea că binele este imposibil. Infirmitatea noastră fundamentală este incapacitatea de a ne imagina infinitul. Creațiunea este farsa formidabilă de care Dumnezeu a făcut-o omului. Totul se întoarce împotriva noastră. Trăim în absurd. Orice ideologie este o mască ce ascunde și justifică crima. Marxismul nu poate rezolva răul – dimpotrivă, l-a agravat… Oamenii de știință americani au depășit ateismul. Există o conștiință care ne dirijează… Teatrul politic este egal cu teatrul bulevardier. El reflectă mai palid o ideologie anume, fiind, în consecință, tautologic… Niciodată nu voi fi capabil să fac altceva decât literatură…”
Mărturisesc: așteptam ca în textul cu numeroase incursiuni autobiografice să aflu o cât de fugară referire la România. N-a fost să fie.
