Ion Prelipcean: „Refugiații”

Autorul urmărește destinul dramatic a trei familii din trei localități diferite ale Bucovinei: Bădeuți, Dornești, de lângă Rădăuți, respectiv Cupca, din teritoriul ocupat, care au supraviețuit evenimentelor tragice din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, doar prin aceea că s-au refugiat în interiorul țării.
Cartea urmărește reconstituirea unei epoci din mărturiile persoanelor respective devenite personaje ale romanului. Narațiunea este dublată de informații de nivel științific și istoric explicând astfel diferite episoade ale acțiunii, întregind și îmbogățind subiectul cărții.
Trei personaje principale, care nu s-au cunoscut între ele în timpul vieții – un țăran din sudul Bucovinei, care se colonizează în nordul Bucovinei, un muncitor care dorește să devină cadru militar, dar rămâne țăran și un elev din nordul Bucovinei, care se refugiază în țară de teama rușilor și devine colonel și șef de Stat Major al Diviziei Iași – își împletesc destinele în această carte devenind reprezentativi pentru categoriile sociale pe care le reprezintă într-o epocă zbuciumată.
O întâmplare fericită l-a făcut pe autor să-l întâlnească pe Paulin Popescu, din Bădeuți, care l-a impresionat cu darul său neobișnuit de povestitor, de om informat, iubitor de cultură. Acesta îl ascultase încă din copilărie pe tatăl său, Gheorghe Popescu, depănându-și amintirile legate de viața sa tumultoasă și neobișnuită, fiind deportat de ruși din Bucovina în Kazahstan. Acesta l-a provocat la o discuție pe tatăl său ca să-l înregistreze la magnetofon, numai că bătrânul își amintea cu greutate anumite episoade. Totuși, înregistrarea folosită ca document de bază în carte a fost îmbogățită de autor cu informații istorice.
Gheorghe Drosu, un nepot al aceluiași Gheorghe Popescu, și acesta un povestitor pătimaș, a îmbogățit pe autor cu informații despre familia, rudele, ascendenții și descendenții colaterali ai lui Popescu, realizându-se istoria unei familii de bucovineni pe trei generații.
Autorul a mai avut șansa să primească de la Adrian Șindilari, din Dornești, însemnările de pe front ale tatălui acestuia, Victor Șindilari, scrise de el după ce a ajuns acasă la sfârșitul războiului. Paginile sale fiind un „jurnal de front” în ediție prescurtată, care rețineau esențialul, itinerarul mai mult al deplasărilor și nimic din gândurile și trăirile de atunci, de teama de a nu fi descoperit de autoritățile comuniste. Cu o memorie extraordinară a redat date, amănunte ce scapă omului obișnuit, dar a avut și marea capacitate de sintetizare, ceea ce este o mare calitate la un om obișnuit, fără o pregătire adecvată.
Autorul a avut și șansa de a sta de vorbă cu Petrică Huțanu, colonel de armată în retragere, în vârstă de 95 de ani, cel mai tânăr dintre personajele cărții, care, cu talent de povestitor, a sintetizat cu claritate și calm o epocă, evocându-și copilăria de refugiat în România și împlinirea sa ca om. Celelalte două personaje, Popescu și Șindilari, fiind mai în vârstă, erau de mult plecate într-o lume mai liniștită.
Cartea este un roman documentar, cu personaje reale, cu mărturii ale supraviețuitorilor unei generații distruse de război, ură, dușmănie, nedreptate și persecuții.
Tragismul, de la un capăt la altul al cărții, este secondat de o rază de lumină, personajele scăpând cu viață dovedind triumful vieții asupra morții.
Talentul autorului constă în a îngemâna surse diverse într-o unitate narativă unitară. Realitatea întrece fantezia, reconstituirea exactă este superioară imaginației în cazul de față.
Cartea, care reconstituie soarta frântă a unor oameni, aduce în contemporaneitate destinul tragic al unei țări ale cărei teritorii sunt încă în afara granițelor sale.
Vichentie NICOLAICIUC